Rețete tradiționale

Tort ''nabadaios''

Tort ''nabadaios''

Blat: Mixam bine albusurile cu un praf de sare, apoi adaugam zaharul, putin cate putin si mixam energic pana obtinem o bezea foarte tare. Adaugam amidonul si otetul si mai mixam, la final adaugam nuca macinata, amestecand usor. Tapetam o tava cu hartie de copt si trasam un cerc cu diametrul de 24 cm, punem intr-un posh bezeaua si formam o foaie rotunda, facem 2 astfel de foi pe care la dam la cuptorul incins dinainte, lasam cuptorul deschis sa se usuce bezeaua. In restul de bezea ramasa adaugam faina si cacaoa si formam un blat rotund cu aceiasi dimensiune ca cele de bezea. Coacem si aceasta foaie, dar inchidem cuptorul, este gata cand trece testul scobotorii.

Crema: Intr-o cratita punem albusurile si le mixam bine, adaugam zaharul si mixam pana ce devine o bezea tare, apoi asezam cratita pe baie de abur si amestecam continuu cca 20 minute. Lasam bezeaua sa se raceasca, apoi adaugam gemul de zmeura, omogenizam. Dupa ce am omogenizat bine adaugam mascarpone si nuca. Separat pregatim gelatina dupa instructiunile de pe pachet si apoi o incorporam in crema.

Pentru ornat: Mixam bine smantana cu frisca lichida pana se intareste.

Asamblare: Asezam prima foaie de bezea pe un platou, punem inelul detasabil de la forma de tort, adaugam jumatate din crema, apoi foaia maro, restul de crema si foaia de bezea. Dam tortul la rece cca 4-5 ore. Dupa ce a stat la rece scoatem inelul de la forma si ornam dupa bunul plac cu frisca si apoi cu ciocolata topita.

Sa va fie de pofta sa-mi fie de bine cand o sa degust tortul ''nabadaios''.....


Tudor Chirilă: „Nu aş vrea să accept că acest popor se poate lăsa condus de acest tip de elite, că e vorba de media, că e vorba de politică“

Joi a avut loc lansarea volumului „Două mături stau de vorbă. Scene româneşti” de Radu Paraschivescu. La evenimentul de lansare au vorbit autorul, Lidia Bodea, Sever Voinescu şi Tudor Chirilă. Pornind de la mesajul cărţii care prezintă scena politică românească, unul care te obligă la ironie, după cum spune autorul ei, actorul şi cântăreţul Tudor Chirilă a îndemnat la indignare.

Tudor Chirilă a explicat la evenimentul de lansare al cărţii „Două mături stau de vorbă. Scene româneşti”, de Radu Paraschivescu, apărută la editura Humanitas, că citind cartea, „rişti o chestie periculoasă, să te poziţionezi doar în tabăra celor buni”.

La finalul lecturii, actorul spune că nu poţi decât să te întrebi cu cât am contribuit fiecare dintre noi la situaţia care a dus la naşterea unui astfel de volum.

„Cred că drama lui Radu Paraschivescu este una foarte mare, pentru că personajele despre care scrie la opt dimineaţa sunt aruncate în derizoriu de alte personaje care apar la nouă seara. Foarte repede va exista material pentru un al doilea volum”, a spus Tudor Chirilă.

Concluzia pentru orice om normal după lecturarea cărţii, crede actorul şi cântăreţul, „este că CNA-ul (Consiliul Naţional al Audiovizualului n.r.) dacă n-ar trebui desfiinţat, ar trebui cel puţin reorganizat. Dar problema mare e că cei care ar putea desfiinţa CNA-ul sau chiar să îl reorganizeze sunt chiar personajele cărţii, iar ei nu par să rezoneze în vreun fel sau să se uite în oglinda pusă de Radu Paraschivescu”.

„Două mături stau de vorbă. Scene româneşti” te prinde, a continuat Chirilă, într-o postură uşor schizoidă. „…râzi şi dup-aia te simţi vinovat că ai râs. Te întrebi, da, am râs, şi ce s-a întmplat?”

„Ion Iliescu pare aşa un fel de Muppets…uitându-te la el în comparaţie cu ce se întâmplă cu personaje mai recente…

Ar fi bine, a continuat Chirilă, ca această carte să ajungă la generaţia tânără pentru că lectura ei te trimite într-o zonă a disperării, dar şi a întrebării „ce mai e de făcut?”.„Umorul salvează dintr-o disperare totală”.

„Nu aş vrea să accept că acest popor se poate lăsa condus de acest tip de elite, că e vorba de media, sau că e vorba de politică. Întrebarea mea către mine, după am citit, a fost unde am greşit eu, cu ce aş putea să repar? Cât de egoist sunt că nu fac anumite lucruri pe care ar trebui poate să le fac ca să pot să schimb ceva? Ce fel de schimbare în noi şi în cei din jurul nostru şi fără dictoane din astea- be the change you wanna see in the world (fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume)… ce ar trebui într-adevăr făcut?”

Dacă cineva ne-ar privi prin această carte, ar fi îngrozitor în opinia lui Tudor Chirilă. „E incorect să spui că asta este România, dar în acelaşi timp, e corect să spui că asta e România”.

În finalul discursului său, Tudor Chirilă spune că volumul lui Paraschivescu trebuie să ne invite la indignare.

„După ştirile care lovesc dinspre Parlament spre noi, dinspre televiziuni spre noi, suntem într-o zonă…cu un picior în groapă”, a mai spus Chirilă. În cele din urmă, actorul a îndemnat la indignare. „Eu cred că indignarea e cea mai bună soluţie.”


Cum se asamblează deliciosul ​Tort Banoffee

Se așază în forma de copt curată primul blat de tort peste care se întinde jumătate din cantitatea de caramel. Peste caramel se întinde jumătate din crema de mascarpone cu frișcă și se așază pe toată suprafața felii subțiri de banane.

Se acoperă cu al doilea blat și din nou se întinde un strat de caramel, unul din crema de mascarpone cu frișcă și felii de banane. Pe margini se decorează cu bucăți de biscuiți și ciocolată răzuită. Tortul astfel asamblat se dă la rece, de preferat de pe o zi pe alta, abia apoi se scoate din formă și se porționează.


Greșeli de exprimare pe care NU ai voie să le faci niciodată

Crezi ca modul in care scrii nu are importanta ci conteaza doar ideea transmisa? Mai gandeste-te, deoarece uneori ideea poate fi compromisa tocmai de modul in care e scrisa.

Indiferent de platforma utilizata: forumuri, facebook, reviste on line, schimbul de experiente are loc in scris si de aceea ar trebui sa ne revizuim gramatica, sa o ducem la un control pentru a vedea cum sta cu sanatatea, ca sa zicem asa.

Desigur ca a scrie impecabil gramatical nu e o conditie pentru a cere sau a da sfaturi pe internet si nu toate persoanele care comunica online au urmat “scoli inalte”, ceea ce nu le afecteaza restul calitatilor, desigur.

Un minimum de respect pentru limba pe care o vorbim si mai ales scriem, caci in scris sunt vizibile toate “scaparile” nu este un efort prea mare si niciodata nu e prea tarziu pentru a te corecta. Noi nu vrem sa te criticam ci sa te ajutam intr-un mod cat mai explicit, fara a te pune sa o iei de la capat cu citirea compendiilor de gramatica.

Sa vedem care sunt cele mai frecvente greseli gramaticale si care sunt formele corecte:

Cratime in plus. Unele persoane, tocmai pentru a nu fi acuzate ca nu stiu ortografia, pun cratime in plus, ceea ce reprezinta o greseala la fel de grosolana ca si lipsa cratimei.

Ploua cu mesaje de genul:”v-om pleca la mare, v-oi cere sfatul doctorului/v-a lua tratament”.

Cand sunteti tentata sa scrieti astfel, ganditi-va: acel “v” pe care l-ati separat prin cratima, poate fi inlocuit prin “voua”?

Ati vrut sa spuneti:”voua om pleca la mare, voua oi cere sfatul medicului, voua a lua tratament”? Daca nu, scrieti-le impreuna, asa cum este coect:”vom pleca, voi cere, va lua”, spre deosebire de “v-am cerut un sfat(voua), v-ati gandit la ceva (voi).

De asemenea cand scrii “scrie-ti o schema de diversificare” sensul este “scrie-ti tie insuti,insati” esti sigura ca asta vrei?

Daca nu, atunci nu te complica si scrie normal:”scrieti”. Iar cand iti vine sa scrii “a-ti dat antibiotic la copil?” gandeste-te cum ai scrie “am dat”: cumva “a-m dat”? Nu, prin urmare asa este si “ati dat, ai dat, au dat”.

Cuvinte scrise gresit. Este corect “serviciu”, nu “servici”. “A simti” nu “a simpti”. “Absenta”, nu “apsenta”. “Optional” nu “obtional”. “Adecvat” nu “adegvat” precum si “frecvent” nu “fregvent” iar copiii se dau pe “tobogan” nu pe “topogan”.

Pleonasmele. Spre exemplu copilul e “alaptat”, nu “alaptat la san”.

“I” in plus sau in minus. Este “copil” la singular, “copii” la plural si “copiii” cand este accentuat.

Daca la singular este “socru” la plural doar se schimba “u” in “i”, fara sa adaugati inca unul, deci:”cunosc multi socri cumsecade” nu “multi socrii cumsecade”.

Acel “i” in plus apare doar cand accentuam:”socrul meu” deci “socrii mei”. La fel ganditi-va ca daca la singular este “albastru” nu “albastruu”, “metru” nu “metruu” atunci la plural este “ochi albastri” nu “albastrii” si “2 metri de panza” nu “2 metrii”.

Si verbele sufera din greu din cauza “i”-urilor in plus sau in minus.

Important de retinut: verbele la timpul infinitiv se scriu cu un singur “i”, prin urmare “a dori”, “a citi”, “a iubi” si asa mai departe, acestea sunt formele corecte.

E o noua moda printre semi-agramati, ca sa nu spunem molima, de a scrie “as dorii, l-as iubii, voi citii, veti primii” nimic mai neplacut pentru o retina obisnuita cu corectitudinea gramaticala.

Si desigur cel mai “nabadaios” verb este “a fi”, multa lume nestiind sigur cand e cu un singur “i” si cand cu doi. Acest verb se scrie cu 2 de i doar la imperativ, deci îi spui copilului “fii atent!” nu “fi atent!”, in sintagme de tipul:”as vrea sa fii atent, as vrea sa nu fii uracios” si in formulari de genul “o sa fii rasplatit, nu o sa fii certat”, in rest este cu un singur “i: nu fi neatent, voi fi atent, as fi atent,as fi fost atent, pot fi atent.

Sa nu uitam deja clasicul “are decat putina febra”.

Daca vrei sa folosesti un verb la afirmativ, foloseste-l pe “doar” sau “numai”: “are doar putina febra, are numai doi ani”.

“Decat” se foloseste doar daca il folosesti si pe “nu”, adica: “NU am DECAT doi lei”.

Desigur ca sunt zeci de posibile greseli gramaticale, cuvinte stalcite, exprimari defectuoase si nu putem sa le enumeram pe toate fara sa scriem un roman-fluviu, dar important este sa le corectam pe cele mai frecvente si sa acordam mai multa atentie modului in care scriem, mai ales ca este usor sa ne verificam cu ajutorul instrumentelor online.

Dar de ce este important sa scriem cat mai corect, chiar si pe topice despre scutece sau diversificare?

Pentru a arata respect fata de ceilalti utilizatori si a nu-i supune unor chinuri groaznice in caz ca se aventureaza sa iti citeasca mesajele.

Exista persoane care reusesc sa provoace stupoare, indignare sau chiar micro-traume scriind intr-un mod care raneste pana la sangerare retina participantilor la discutie.

O postare scrisa la modul:”salut mamyci ke putetzi sami spunetzi despre dermatyta atopik, kare kredetzi k e cel may boon tratament shy unde se gaseshte” nu va strange decat comentarii de genul “?!” in loc de raspunsuri la obiect.

Aici nici macar nu mai poate functiona scuza “locuiesc de 20 de ani in strainatate deci nu mai stiu prea bine romana” sau “am doar 4 clase, care e problema, n-am voie sa cer un sfat daca n-am scoala?” O persoana care masacreaza in acest fel limba o face din infantilism, dorinta de a parea “interesanta” sau poate chiar doreste sa provoace, alte explicatii nu prea se gasesc.

Pentru a usura comunicarea. De multe ori se fac niste greseli care schimba total sensul mesajului sau il fac imposibil de descifrat.

Caz real: o mama cerea ajutor, sfaturi, pentru bebelusul sau care fusese diagnosticat de doctor drept “hipodrom”.

Desigur ca strigatul de ajutor a ramas fara raspuns pana mama a revenit cu explicatii ca “nu isi tine prea bine capul, nu se intoarce singur pe burta” astfel incat alte mame au putut ghici ca bebelusul era de fapt “hipoton” si in niciun caz nu alergau caii de curse pe ei.

Nu e o rusine sa nu stii un cuvant sau sa intelegi gresit ce iti spune doctorul, dar la o simpla cautare pe dictionarul online respectiva mama ar fi corectat eroarea inainte sa starneasca nedumerire si multe hohote se ras.

O alta neintelegere a rezultat cand o mama a intrebat cum sa faca sa devina mai “corpolenta” iar alte mame, dupa ce au invidiat-o ca e asa slaba incat trebuie sa se ingrase, i-au recomandat dulciuri, fainoase, mese copioase pana s-au lamurit ca respectiva credea ca acel cuvant, “corpolent”, inseamna “cu corp frumos” nu “cu surplus de kilograme voinic, gras”.

Sa nu mai vorbim de multele mamici care vor sa isi creasca copiii “libertini” fara sa stie ca asta inseamna “defranati, indecenti, usuratici” si nu “liberi” cum cred ele pornind de la simpla asemanare a cuvintelor.

Pentru a avea credibilitate. In cazul in care crezi ca stii multe pe o tema si ai vrea sa impartasesti si altora din bogatele tale informatii, nu vei fi luata in serios de multa lume daca mesajele tale abunda in exprimari defectuoase.

Cum vrei sa pari “informata din surse stiintifice”, chiar docta, daca exprimarea este la nivelul unui copil de clasa I si greselile de gramatica nu par sa sugereze ca acela care emite ideile este si demn de luat in seama ca fiind credibil?

Modul in care scrii este ca o carte de vizita. Asadar, fii mai atenta la detaliile scrierii corecte!


Începem cu foile pentru blat, patru foi cu cacao fără făină. Separăm albușurile de gălbenușuri. Albușurile se se bat spumă presărate cu sare, apoi se adaugă, treptat, 125 gr de zahăr. Gălbenușurile se amestecă cu un praf de sare și 125 gr de zahăr. Se îmbină cele două compoziții și se încorporează cacaoa.

Într-o tavă de cuptor tapetată cu hârtie de copt se întinde o foaie din compoziția pentru foi de tort în grosime de 1 cm. Vor rezulta astfel patru foi care se coc pentru 15 minute, la 190 de grade. Foile se lasă la răcit, apoi se decupează cu inelul de la forma de tort de 24 cm.

Pentru crema de mascarpone, se spumează mascarponele cu zahărul și un praf de sare, apoi se amestecă cu frișca bătută.

Pentru crema de caramel sărat, se caramelizează zahărul împreună cu apa până capătă culoarea chihlimbarului. Se adaugă smântâna lichidă și se amestecă bine până se omogenizează, apoi se adaugă untul tăiat în bucăți mici și din nou se amestecă până se omogenizează crema. La final se adaugă sarea, după gust. Se lasă crema de caramel sărat să se răcească bine, înainte de a asambla deliciosul tort cu caramel sărat.

Tortul se va asambla în interiorul formei circulare cu care decupăm foile. Așezăm prima foaie de cacao la bază și întindem peste ea 1/4 din crema caramel, apoi 1/4 din crema de mascarpone. Urmează a doua foaie cu cacao, iar caramel, mascarpone și tot așa, rezultând patru straturi uniforme de foi cu delicioasele creme deasupra.

Din resturile de foi rămase după decupare, realizăm mici cubulețe cu care decorăm deliciosul tort cu caramel sărat, deasupra. Va Rezulta un tort extrem de delicios și aspectuos, pe care îl vom da la rece pentru cel puțin 2 ore înainte de a-l secționa, pentru a se putea așeza bine și frumos straturile.


Acest articol a apărut inițial în ediția din aprilie 2016 a.

Fitness Crush: Heather Lilleston

Cine este: puternică, bendy (și frumoasă!), Lilleston a înființat Yoga pentru persoane rău în 2012. "Bad" este un memento că este bine să aduci niște ireverențe la yoga - așa cum face Lilleston în clase și retrageri din întreaga lume. În timp ce elevii dețin o lungă catedră Pose, s-ar putea să glumească despre a trece prin ea pentru a găsi dragoste pe Tinder … multe lucruri durează mai mult decât vrei, râde ea.

De ce o iubim: Mișcările simțitoare sunt întotdeauna în dosar (vezi trei mai jos), iar factorii YFBP se distrează în orele de retragere - dans, surfing, bucătăria locală și cocktailuri.

Clasa: Călătorii fac meditații dimineții, atletice Vinyasa (până la Outkast și Bob Dylan) și sesiuni de seară restauratoare. "Nu trebuie să fim serioși toată ziua", spune Lilleston. "Este important să aveți și momente spontane".

Mutarea:

1. Triunghi - țineți de 5 până la 8 respirații repeta

Stați cu picioarele largi, piciorul stâng întors în 15 grade, piciorul drept a ieșit la 90 de grade. Extinzând brațele pe laterale la înălțimea umărului, atingeți mâna dreaptă la podea și mâna stângă până la tavan. Gaze la mâna stângă (după cum se arată) țineți cinci până la opt respirații. Butoane de comutare repeta.

2. Câine sus - țineți 5 până la 8 respirații

Lie cu fața în jos, palmele plate lângă piept, cu degetele de la picioare. Îndreptați brațele (după cum se arată), păstrați umerii peste încheieturi, pentru a ridica pieptul și coapsele, apăsând vârfuri de picioare în podea. Gaze vârful nasului. Țineți trei până la cinci respirații.

3. Rabatare laterală așezată - mențineți apăsat timp de 5 până la 8 respirații repeta

Stați cu piciorul drept întors, cu genunchiul stâng îndoit, piciorul se lipeste de coapsa interioară. Flex piciorul drept și presați antebrațul drept în podea, palma plat, atingând brațul stâng deasupra capului (după cum se arată). Țineți pentru cinci până la opt respirații. Butoane de comutare repeta.


Gătește Tort spirală cu cremă de ciocolată

Ingrediente

  • Pentru o foaie de ruladă de 28/42 cm:
  • 6 ouă mari
  • 150 gr zahăr
  • 225 gr făină
  • 50 ml ulei
  • 1 vârf de linguriță cu sare
  • 1 păstaie de vanilie
  • Pentru crema de cacao cu unt:
  • 4 ouă mari
  • 250 gr zahăr pudră
  • 100 gr cacao
  • 1 vârf de linguriță cu sare
  • 2 lingurițe esență de rom
  • 400 gr unt cu 82% grăsime
  • Pentru decor:
  • frișcă
  • spirale cu ciocolată

Mod de preparare

Cum preparăm deliciosul tort spirală cu cremă de ciocolată?

Începem prin a porni cuptorul la 180 de grade pentru a coace foaia de ruladă.

Pentru a pregăti aluatul pentru foaia de ruladă, mai întâi separăm albușurile de gălbenușuri. Presărăm sare peste albușuri și le lăsăm la temperatura camerei cel puțin 10-15 minute. Gălbenușurile le frecăm cu puțină sare, apoi cu uleiul până la omogenizare. Mixăm albușurile până devin spumoase, apoi adăugăm, lingură cu lingură, zahărul și le mixăm la treaptă maximă până rezultă o bezea fermă. Renunțăm la mixer și folosim de acum o spatulă de silicon. Adăugăm în bezeaua de albușuri compoziția de gălbenușuri cu ulei. Amestecăm cu ajutorul spatulei, folosind mișcări circulare, de jos în sus. Încorporăm și făina, treptat și cu aceleași mișcări circulare. Aluatul pentru foaia de ruladă îl întindem uniform în tava tapetată cu hârtie de copt. Coacem foaia pentru 20-25 de minute, la 180 de grade. O răsturnăm imediat pe un ștergar de bucătărie umezit și o rulăm, păstrând și hârtia de copt. O lăsăm așa rulată până se răcește complet.

Cât timp se coace foaia de ruladă, pregătim crema de ciocolată.

Spargem ouăle într-o crăticioară, presărăm sare peste ele și adăugăm zahărul. Apoi le mixăm până se diluează zahărul și compoziția devine spumoasă. Punem crăticioara pe baie de apă, la foc mediu. Amestecăm continuu până se îngroașă ca o budincă, aproximativ 15 minute. Stingem focul, adăugăm cacaua în cremă și amestecăm intens până se încorporează și se omogenizează compoziția. Adăugăm și esența și dăm crema la rece, acoperită cu folie de prospețime.

Când este complet rece, spumăm cu mixerul untul moale, ținut la temperatura camerei. Încorporăm în el crema, adăugând-o lingură cu lingură și mixând până se omogenizează bine.

Cum asamblăm minunatul tort spirală cu cremă de ciocolată?

Desfacem foaia de ruladă din prosopul umed și îndepărtăm hârtia de copt. Decupăm foaia în 5 fâșii egale, pe lățime, sau 3-4 pe lungime.

Întindem peste prima fâșie un strat de cremă, o rulăm și o așezăm pe un platou. Ungem a doua fâșie cu cremă și o rulăm în continuarea primei foi. Continuăm așa cu toate fâșiile, apoi decorăm tortul cu crema rămasă și frișcă.

Dăm tortul la rece pentru 3-4 ore, apoi îl putem secționa și servi alături de cei dragi.

Nu uitați să accesați și galeria foto, pentru a vedea și rețeta în imagini!


VIDEO! Imagini de colectie: Mircea Badea si Fuego, la nunta lui Silviu Prigoana!

Cel mai nabadaios mariaj din Romania rastoarna toate basmele, dar si mitul ciorbei reincalzite. Patru nunti si trei divorturi – asa poate fi sintetizata povestea de iubire dintre Adriana Bahmuteanu si Silviu Prigoana.

O zi geroasa de ianuarie, acum 8 ani. Era a doua nunta a Adrianei Bahmuteanu cu Silviu Prigoana. Ea, printre cele mai comentate si curtate ziariste, el - un faimos om de afaceri. Pe un frig cumplit, dragostea lor a incalzit si pietrele.

Povestea incepe dimineata, in fata ofiterului starii civile. Domnul Prigoana pare mai emotionat ca oricand, iar Adriana straluceste intr-o haina de blana rosie ca focul dragostei lor.

Ajutata de specialisti in moda, domnisoare de onoare toate alese pe spranceana si dichisite, Adriana vrea sa ii dea gata pe toti.

Mirele, elegant, face si el ultimele pregatiri. Isi aranjeaza cu grija papionul, mai arunca o privire in oglinda si nu rateaza ocazia sa se pozeze langa fiii lui, Honorius si Silivius.

Ceva ore mai tarziu, la brat, in aplauzele asistentei, mirii isi fac intrarea pe ringul de dans. Asa au dat startul unei fieste de pomina! Totul a fost de soi si asortat in nunte de rosu, galben, orange si crem. Printre aranjamente florale, baloane si accesorii de matase, cele mai sofisticate mancaruri si licori au asteptat sa fie savurate.


Prajituri si torturi

Retete de prajituri cu imagini pas cu pas, retete de prajituri de casa, retete de tort, tort cu ciocolata, tort cu fructe, tort cu frisca, torturi festive, retete de briose-muffins, retete de chec, retete de fursecuri, retete de cornulete, retete de biscuiti de casa, retete de torturi, retete de tarta, retete de cheesecake, retete de prajituri care nu dau gres niciodata.


2 rețete ușoare de tort de morcovi

Tort tradițional de morcovi

Ingrediente

  • 7 căni de morcovi mărunțiți
  • 2 căni de făină
  • 4 ouă
  • 1/2 cană zahăr granulat alb
  • 3/4 cană zahăr brun
  • 1 cană de ulei de măsline
  • 1 linguriță de scorțișoară
  • Un vârf de cuțit de sare
  • 2 linguri de drojdie

Ingrediente pentru glazură:

Mod de preparare

  • În primul rând, va trebui să speli, să cureți și să dai pe răzătoare morcovii. Apoi, preîncălzește cuptorul la 180 °C.
  • Amestecă făina, sarea, scorțișoara și drojdia într-un bol mare. Recomandăm cernerea făinii.
  • Apoi, într-un alt castron, bate ouăle cu zahărul alb și zahărul brun până când se dizolvă îndulcitorul.
  • Acum, adaugă amestecul de ouă puțin câte puțin în bolul cu ingrediente uscate. Amestecă bine cu un tel de mână până când obții un aluat omogen.
  • Apoi, adaugă morcovii și amestecă pentru a-i integra în aluat.
  • Acum este timpul să pui uleiul. Adaugă câte puțin, amestecând bine.
  • Unge tava și toarnă aluatul. Pune-l în cuptorul preîncălzit și lasă-l să se coacă timp de 14 minute.
  • Pentru cele mai bune rezultate, utilizează o tavă de 20 cm. În acest fel, vei obține un tort înalt, pe care va trebui să îl tai pe jumătate mai târziu.
  • Când tortul este copt bine, scoate-l din cuptor și lăsă-l să se răcească.
  • Între timp, poți pregăti glazura. Tot ce trebuie să faci este să amesteci crema de brânză și zahărul pudră cu un blender manual.
  • Odată ce tortul s-a răcit, taie-l pe jumătate orizontal. Apoi, întinde jumătate din glazură peste jumătatea inferioară a tortului. Pune jumătatea superioară la loc.
  • În cele din urmă, utilizează glazura rămasă pentru a acoperi partea superioară a tortului. Pune-l în frigider să se răcească și apoi… savurează-!

Tort vegan cu morcovi

Ingrediente

  • 2 căni de făină integrală
  • 1 1/3 căni de zahăr brun
  • 6 căni de morcovi mărunțiți
  • 1 cană de apă
  • 3/4 căni de ulei de măsline sau de floarea-soarelui
  • 1 vârf de cuțit de sare
  • Semințele dintr-o păstaie de vanilie

Mod de preparare

  • În primul rând, spală, curăță și dă prin răzătoare morcovii. De asemenea, preîncălzește cuptorul la 180 °C.
  • Apoi, cerne făina într-un castron și adaugă zahărul, sarea, drojdia, scorțișoara și ghimbirul. Cu alte cuvinte, toate ingredientele uscate, cu excepția păstăii de vanilie. Amestecă bine.
  • Într-un alt castron, pune uleiul, vanilia și apa și amestecă bine.
  • Apoi, adaugă încet conținutul celui de-al doilea castron în vasul cu ingrediente uscate. Amestecă până obții un aluat omogen.
  • Pune morcovii răzuiți și amestecă bine cu o lingură.
  • Acum, unge tava de copt și toarnă amestecul în ea. Apoi, introdu-l în cuptorul preîncălzit și lasă-l să se coacă timp de 40-45 de minute.
  • Odată ce timpul a trecut, scoate tortul din cuptor și lasă-l să se răcească.

După cum poți vedea, ambele rețete sunt ușor de preparat. Tot ce trebuie să faci este să amesteci ingredientele și să le pui în cuptor!

În plus, dacă vrei să oferi o notă specială desertului, poți adăuga felii de migdale deasupra tortului de morcovi. Migdalele adaugă și aromă și sunt nutritive. Dacă nu ești fan al migdalelor, stafidele sunt o altă opțiune excelentă.

În orice caz, suntem siguri că te vei bucura de oricare dintre aceste rețete ușoare de tort de morcovi. Savurează-le alături de cafea împreună cu prietenii sau familia!


Lectura pt pitici

Am deschis acest thread pt cei mici, unde puteti posta povesti, povestiri, intamplari, basme, legende pe care le aveti sau gasiti, scrise de autori renumiti sau mai putin renumiti sau. chiar de voi.
Ideea mi-a venit cand, navigand pe net am gasit o carticica electronica cu "Aventurile lui Habar n-am" si am gasit-o tare haioasa.
Lectura placuta!

[url=http://habarnam.lx.ro/loader.php?goto=hab] Aventurile lui Habarnam ºi ale prietenilor sãi

#2 Maya

[b]Tinereþe fãrã bãtrâneþe ºi viaþã fãrã de moarte

A fost odatã ca niciodatã cã de n-ar fi, nu s-ar mai povesti de când fãcea plopºorul pere ºi rãchita micºunele de când se bãteau urºii în coade de când se luau de gât lupii cu mieii de se sãrutau, înfrãþindu-se de când se potcovea puricele la un picior cu nouãzeci ºi nouã de oca de fier ºi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveºti
De când se scria musca pe perete.
Mai mincinos cine nu crede.
A fost odatã un împãrat mare ºi o împãrãteasã, amândoi tineri ºi frumoºi, ºi, voind sã aibã copii, a fãcut de mai multe ori tot ce trebuia sã facã pentru aceasta a umblat pe la vraci ºi filosofi, ca sã caute la stele ºi sã le ghiceascã dacã or sã facã copii dar în zadar. În sfârºit, auzind împãratul cã este la un sat, aproape, un unchiaº dibaci, a trimis sã-l cheme dar el rãspunse trimiºilor cã: cine are trebuinþã, sã vie la dânsul. S-au sculat deci împãratul ºi împãrãteasa ºi, luând cu dânºii vro câþiva boieri mari, ostaºi ºi slujitori, s-au dus la unchiaº acasã. Unchiaºul, cum i-a vãzut de departe, a ieºit sã-i întâmpine ºi totodatã le-a zis:
- Bine aþi venit sãnãtoºi dar ce umbli, împãrate, sã afli? Dorinþa ce ai o sã-þi aducã întristare.
- Eu nu am venit sã te întreb asta, zise împãratul, ci, dacã ai ceva leacuri care sã ne facã sã avem copii, sã-mi dai.
- Am, rãspunse unchiaºul dar numai un copil o sã faceþi. El o sã fie Fãt-Frumos ºi drãgãstos, ºi parte n-o sã aveþi de el.
Luând împãratul ºi împãrãteasa leacurile, s-au întors veseli la palat ºi peste câteva zile împãrãteasa s-a simþit însãrcinatã. Toatã împãrãþia ºi toatã curtea ºi toþi slujitorii s-au veselit de aceastã întâmplare.
Mai-nainte însã de a veni ceasul naºterii, copilul se puse pe un plâns, de n-a putut nici un vraci sã-l împace. Atunci împãratul a început sã-i fãgãduiascã toate bunurile din lume, dar nici aºa n-a fost cu putinþã sã-l facã sã tacã.
- Taci, dragul tatei, zicea împãratul, cã þi-oi da împãrãþia cutare sau cutare taci, fiule, cã þi-oi da de soþie pe cutare sau cutare fatã de împãrat, ºi alte multe d-alde astea în sfârºit, dacã vãzu ºi vãzu cã nu tace, îi mai zise: taci, fãtul meu, cã þi-oi da Tinereþe fãrã bãtrâneþe ºi viaþã fãrã de moarte.
Atunci, copilul tãcu ºi se nãscu iar slujitorii deterã în timpine ºi în surle ºi în toatã împãrãþia se þinu veselie mare o sãptãmânã întreagã.
De ce creºtea copilul, d-aceea se fãcea mai isteþ ºi mai îndrãzneþ. Îl deterã pe la ºcoli ºi filosofi, ºi toate învãþãturile pe care alþi copii le învãþa într-un an, el le învãþa într-o lunã, astfel încât împãratul murea ºi învia de bucurie. Toatã împãrãþia se fãlea cã o sã aibã un împãrat înþelept ºi procopsit ca Solomon împãrat. De la o vreme încoace însã, nu ºtiu ce avea, cã era tot galeº, trist ºi dus pe gânduri. Iar când fuse într-o zi, tocmai când copilul împlinea cincisprezece ani ºi împãratul se afla la masã cu toþi boierii ºi slujbaºii împãrãþiei ºi se chefuiau, se sculã Fãt-Frumos ºi zise:
- Tatã, a venit vremea sã-mi dai ceea ce mi-ai fãgãduit la naºtere.
Auzind aceasta, împãratul s-a întristat foarte ºi i-a zis:
- Dar bine, fiule, de unde pot eu sã-þi dau un astfel de lucru nemaiauzit? ªi dacã þi-am fãgãduit atunci, a fost numai ca sã te împac.
- Dacã tu, tatã, nu poþi sã-mi dai, apoi sunt nevoit sã cutreier toatã lumea pânã voi gãsi fãgãduinþa pentru care m-am nãscut. Atunci toþi boierii ºi împãratul deterã în genunchi, cu rugãciune sã nu pãrãseascã împãrãþia fiindcã, ziceau boierii:
- Tatãl tãu de aci înainte e bãtrân, ºi o sã te rãdicãm pe tine în scaun, ºi avem sã-þi aducem cea mai frumoasã împãrãteasã de sub soare de soþie.
Dar n-a fost putinþã sã-l întoarcã din hotãrârea sa, rãmâind statornic ca o piatrã în vorbele lui iar tatã-sãu, dacã vãzu ºi vãzu, îi dete voie ºi puse la cale sã-i gãteascã de drum merinde ºi tot ce-i trebuia.
Apoi, Fãt-Frumos se duse în grajdurile împãrãteºti unde erau cei mai frumoºi armãsari din toatã împãrãþia, ca sã-ºi aleagã unul dar, cum punea mâna ºi apuca pe câte unul de coadã, îi trântea, ºi astfel toþi caii cãzurã. În sfârºit, tocmai când era sã iasã, îºi mai aruncã ochii o datã prin grajd ºi, zãrind într-un colþ un cal rãpciugos ºi bubos ºi slab, se duce ºi la dânsul iar când puse mâna pe coada lui, el îºi întoarse capul ºi zise:
- Ce porunceºti, stãpâne? Mulþumesc lui Dumnezeu cã mi-a ajutat sã ajung ca sã mai puie mâna pe mine un voinic.
ªi înþepenindu-ºi picioarele, rãmase drept ca lumânarea. Atunci Fãt-Frumos îi spuse ce avea de gând sã facã ºi calul îi zise:
- Ca sã ajungi la dorinþa ta, trebuie sã ceri de la tatã-tãu paloºul, suliþa, arcul, tolba cu sãgeþile ºi hainele ce le purta el când era flãcãu iar pe mine sã mã îngrijeºti cu însãþi mâna ta ºase sãptãmâni ºi orzul sã mi-l dai fiert în lapte.
Cerând împãratului lucrurile ce-l povãþuise calul, el a chemat pre vãtaful curþii ºi i-a dat poruncã ca sã-i deschizã toate tronurile cu haine spre a-ºi alege fiul sãu pe acelea care îi va plãcea. Fãt-Frumos, dupã ce rãscoli trei zile ºi trei nopþi, gãsi în sfârºit, în fundul unui tron vechi, armele ºi hainele tãtâne-sãu de când era flãcãu, dar foarte ruginite. Se apucã însuºi cu mâna lui sã le cureþe de ruginã ºi, dupã ºase sãptãmâni, izbuti a face sã luceascã armele ca oglinda. Totodatã îngriji ºi de cal, precum îi zisese el. Destulã muncã avu dar fie, cã izbuti.
Când auzi calul de la Fãt-Frumos cã hainele ºi armele sunt bine curãþate ºi pregãtite, odatã se scuturã ºi el, ºi toate bubele ºi rãpciuga cãzurã de pe dânsul ºi rãmase întocmai cum îl fãtase mã-sa, un cal gras, trupeº ºi cu patru aripi vãzându-l Fãt-Frumos astfel, îi zise:
- De azi în trei zile plecãm.
- Sã trãieºti, stãpâne sunt gata chiar azi, de porunceºti, îi rãspunse calul.
A treia zi de dimineaþã, toatã curtea ºi toatã împãrãþia era plinã de jale. Fãt-Frumos, îmbrãcat ca un viteaz, cu paloºul în mânã, cãlare pe calul ce-ºi alesese, îºi luã ziua bunã de la împãratul, de la împãrãteasa, de la toþi boierii cei mari ºi cei mici, de la ostaºi ºi de la toþi slujitorii curþii, care, cu lacrãmile în ochi, îl rugau sã se lase de a face cãlãtoria aceasta, ca nu care cumva sã meargã la pieirea capului sãu dar el, dând pinteni calului, ieºi pe poartã ca vântul, ºi dupã dânsul carãle cu merinde, cu bani ºi vreo douã sute de ostaºi, pe care-i orânduise împãratul ca sã-l însoþeascã.
Dupã ce trecu afarã de împãrãþia tatãlui sãu ºi ajunse în pustietate, Fãt-Frumos îºi împãrþi toatã avuþia pe la ostaºi ºi, luându-ºi ziua bunã, îi trimise înapoi, oprindu-ºi pentru dânsul merinde numai cât a putut duce calul. ªi apucând calea cãtre rãsãrit, s-a dus, s-a dus, s-a dus, trei zile ºi trei nopþi, pânã ce ajunse la o câmpie întinsã, unde era o mulþime de oase de oameni. Stând sã se odihneascã, îi zise calul:
- Sã ºtii, stãpâne, cã aici suntem pe moºia unei Gheonoaie, care e atât de rea, încât nimeni nu calcã pe moºia ei, fãrã sã fie omorât. A fost ºi ea femeie ca toate femeile, dar blestemul pãrinþilor pe care nu-i asculta, ci îi tot necãjea, a fãcut-o sã fie Gheonoaie în clipa aceasta este cu copiii ei, dar mâine, în pãdurea ce o vezi, o s-o întâlnim venind sã te prãpãdeascã e grozavã de mare: darã sã nu te sperii, ci sã fii gata cu arcul ca sã o sãgetezi, iar paloºul ºi suliþa sã le þii la îndemânã, ca sã te slujeºti cu dânsele când va fi de trebuinþã.
Se deterã spre odihnã dar pândea când unul când altul. A doua zi, când se revãrsa zorile, ei se pregãteau sã treacã pãdurea. Fãt-Frumos înºelã ºi înfrânã calul, ºi chinga o strânse mai mult decât altã datã, ºi porni când, auzi o ciocãniturã groaznicã. Atunci calul îi zise:
- Þine-te, stãpâne, gata, cã iatã se apropie Gheonoaia. ªi când venea ea, nene, dobora copacii: aºa de iute mergea iar calul se urcã ca vântul pânã cam dasupra ei ºi Fãt- Frumos îi luã un picior cu sãgeata ºi, când era gata a o lovi cu a doua sãgeatã, strigã ea:
- Stãi, Fãt-Frumos, cã nu-þi fac nimic! ªi vãzând cã nu o crede, îi dete înscris cu sângele sãu.
- Sã-þi trãiascã calul, Fãt-Frumos, îi mai zise ea, ca un nãzdrãvan ce este, cãci de nu era el, te mâncam fript acum însã m-ai mâncat tu pe mine sã ºtii cã pânã azi nici un muritor n-a cutezat sã calce hotarele mele pânã aicea câþiva nebuni care s-au încumes a o face d-abia au ajuns pânã în câmpia unde ai vãzut oasele cele multe.
Se duserã acasã la dânsa, unde Gheonoaia ospãtã pe Fãt- Frumos, ºi-l omeni ca p-un cãlãtor. Dar pe când se aflau la masã ºi se chefuiau, iarã Gheonoaia gemea de durere, deodatã el îi scoase piciorul pe care îl pãstra în traistã, i-l puse la loc ºi îndatã se vindecã. Gheonoaia, de bucurie, þinu masã trei zile d-a rândul ºi ruga pe Fãt-Frumos sã-ºi aleagã de soþie pe una din cele trei fete ce avea, frumoase ca niºte zâne el însã nu voi, ci îi spuse curat ce cãuta atunci ea îi zise:
- Cu calul care îl ai ºi cu vitejia ta, crez cã ai sã izbuteºti.
Dupã trei zile, se pregãtirã de drum ºi porni. Merse Fãt- Frumos, merse ºi iar merse, cale lungã ºi mai lungã darã când fu de trecu peste hotarele Gheonoaiei, dete de o câmpie frumoasã, pe de o parte cu iarba înfloritã, iarã pe de altã parte pârlitã. Atunci el întrebã pe cal:
- De ce este iarba pârlitã? ªi calul îi rãspunse:
- Aici suntem pe moºia unei Scorpii, sorã cu Gheonoaia de rele ce sunt, nu pot sã trãiascã launloc blestemul pãrinþilor le-a ajuns, ºi d-aia s-au fãcut lighioi, aºa precum le vezi vrãjmãºia lor e groaznicã, nevoie de cap, vor sã-ºi rãpeascã una de la alta pãmânt când Scorpia este necãjitã rãu, varsã foc ºi smoalã se vede cã a avut vro ceartã cu sorã-sa ºi, viind s-o goneascã de pe tãrâmul ei, a pârlit iarba pe unde a trecut ea este mai rea decât sorã-sa ºi are trei capete. Sã ne odihnim puþin, stãpâne, ºi mâine dis-de-dimineaþã sã fim gata.
A doua zi se pregãtirã, ca ºi când ajunsese la Gheonoaie, ºi pornirã. Când, auzirã un urlet ºi o vâjieturã, cum nu mai auziserã ei pânã atunci!
- Fii gata, stãpâne, cã iatã se apropie zgripsoroaica de Scorpie.
Scorpia, cu o falcã în cer ºi cu alta în pãmânt ºi vãrsând flãcãri, se apropia ca vântul de iute iarã calul se urcã repede ca sãgeata pânã cam deasupra ºi se lãsã asupra ei cam pe deoparte. Fãt-Frumos o sãgetã ºi îi zburã un cap când era sã-i mai ia un cap, Scorpia se rugã cu lacrimi ca sã o ierte, cã nu-i face nimic ºi, ca sã-l încredinþeze, îi dete înscris cu sângele ei. Scorpia ospãtã pe Fãt-Frumos ºi mai ºi decât Gheonoaia iarã el îi dete ºi dânsei înapoi capul ce i-l luase cu sãgeata, carele se lipi îndatã cum îl puse la loc, ºi dupã trei zile plecarã mai departe.
Trecând ºi peste hotarele Scorpiei, se duserã, se duserã ºi iarã se mai duserã, pânã ce ajunserã la un câmp numai de flori ºi unde era numai primãvarã fiecare floare era cu deosebire de mândrã ºi cu un miros dulce, de te îmbãta trãgea un vântiºor care abia adia. Aicea stãturã ei sã se odihneascã, iarã calul îi zise:
- Trecurãm cum trecurãm pânã aci, stãpâne mai avem un hop: avem sã dãm peste o primejdie mare ºi, dacã ne-o ajuta Dumnezeu sã scãpãm ºi de dânsa, apoi suntem voinici. Mai-nainte de aci este palatul unde locuieºte Tinereþe fãrã bãtrâneþe ºi viaþã fãrã de moarte. Aceastã casã este înconjuratã cu o pãdure deasã ºi înaltã, unde stau toate fiarele cele mai sãlbatice din lume ziua ºi noaptea pãzesc cu neadormire ºi sunt multe foarte cu dânsele nu este chip de a te bate ºi ca sã trecem prin pãdure e peste poate noi însã sã ne silim, dac-om putea, sã sãrim pe deasupra.
Dupã ce se odihnirã vreo douã zile, se pregãtirã iarãºi atunci calul, þinându-ºi rãsuflarea, zise:
- Stãpâne, strânge chinga cât poþi de mult, ºi, încãlecând, sã te þii bine ºi în scãri, ºi de coama mea picioarele sã le þii lipite pe lângã supþioara mea, ca sã nu mã zãticneºti în zborul meu.
Se urcã, fãcu probã, ºi într-un minut fu aproape de pãdure.
- Stãpâne, mai zise calul, acum e timpul când se dã de mâncare fiarãlor pãdurei ºi sunt adunate toate în curte sã trecem.
- Sã trecem, rãspunse Fãt-Frumos, ºi Dumnezeu sã se îndure de noi.
Se urcarã în sus ºi vãzurã palatul strãlucind astfel, de la soare te puteai uita, dar la dânsul ba. Trecurã pe dasupra pãdurii ºi, tocmai când erau sã se lase în jos la scara palatului, d-abia, d-abia atinse cu piciorul vârful unui copac ºi dodatã toatã pãdurea se puse în miºcare urlau dobitoacele, de þi se fãcea pãrul mãciucã pe cap. Se grãbirã de se lãsarã în jos ºi de nu era doamna palatului afarã, dând demâncare puilor ei (cãci aºa numea ea lighioanele din pãdure), îi prãpãdea negreºit.
Mai mult de bucurie cã au venit, îi scãpã ea cãci nu mai vãzuse pânã atunci suflet de om pe la dânsa. Opri pe dobitoace, le îmblânzi ºi le trimise la locul lor. Stãpâna era o zânã naltã, supþiricã ºi drãgãlaºã ºi frumoasã, nevoie mare! Cum o vãzu Fãt-Frumos, rãmase încremenit. Darã ea, uitându-se cu milã la dânsul, îi zise:
- Bine ai venit, Fãt-Frumos! Ce cauþi pe aici?
- Cãutãm, zise el, Tinereþe fãrã bãtrâneþe ºi viaþã fãrã de moarte.
- Dacã cãutaþi ceea ce ziseºi, aci este.
Atunci descãlicã ºi intrã în palat. Acolo gãsi încã douã femei, una ca alta de tinere erau surorile cele mai mari. El începu sã mulþumeascã zânei pentru cã l-a scãpat de primejdie iarã ele, de bucurie, gãtirã o cinã plãcutã ºi numai în vase de aur. Calului îi dete drumul sã pascã pe unde va voi dânsul pe urmã îi fãcurã cunoscuþi tuturor lighioanelor, de puteau umbla în tihnã prin pãdure.
Femeile îl rugarã sã locuiascã de aci înainte cu dânsele, cãci ziceau cã li se urâse, ºezând tot singurele iarã el nu aºteptã sã-i mai zicã o datã, ci primi cu toatã mulþumirea, ca unul ce aceea ºi cãuta.
Încet, încet, se deprinserã unii cu alþii, îºi spuse istoria ºi ce pãþi pânã sã ajungã la dânsele, ºi nu dupã multã vreme se ºi însoþi cu fata cea mai micã. La însoþirea lor, stãpânele casei îi deterã voie sã meargã prin toate locurile de primprejur, pe unde va voi numai pe o vale, pe care i-o ºi arãtarã, îi ziserã sã nu meargã, cãci nu va fi bine de el ºi-i ºi spuserã cã acea vale se numea Valea Plângerii.
Petrecu acolo vreme uitatã, fãrã a prinde de veste, fiindcã rãmãsese tot aºa de tânãr, ca ºi când venise. Trecea prin pãdure, fãrã sã-l doarã mãcar capul. Se desfãta în palaturile cele aurite, trãia în pace ºi în liniºte cu soþia ºi cumnatele sale, se bucura de frumuseþea florilor ºi de dulceaþa ºi curãþenia aerului, ca un fericit. Ieºea adesea la vânãtoare dar, într-o zi, se luã dupã un iepure, dete o sãgeatã, dete douã ºi nu-l nimeri supãrat, alergã dupã el ºi dete ºi cu a treia sãgeatã, cu care îl ºi nimeri darã nefericitul, în învãlmãºealã, nu bãgase de seamã cã, alergând dupã iepure, trecuse în Valea Plângerii.
Luând iepurile, se întorcea acasã când, ce sã vezi d-ta? deodatã îl apucã un dor de tatã-sãu ºi de mumã-sa. Nu cutezã sã spuie femeilor mãiestre darã ele îl cunoscurã dupã întristarea ºi neodihna ce vedea într-însul.
- Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii! îi ziserã ele, cu totul speriate.
- Am trecut, dragele mele, fãrã ca sã fi voit sã fac astã neghiobie ºi acum mã topesc d-a-n picioarele de dorul pãrinþilor mei, însã ºi de voi nu mã îndur ca sã vã pãrãsesc. Sunt de mai multe zile cu voi ºi n-am sã mã plâng de nici o mâhnire. Mã voi duce darã sã-mi mai vãz o datã pãrinþii ºi apoi m-oi întoarce, ca sã nu mã mai duc niciodatã.
- Nu ne pãrãsi, iubitule pãrinþii tãi nu mai trãiesc de sute de ani, ºi chiar tu, ducându-te, ne temem cã nu te vei mai întoarce rãmâi cu noi: cãci ne zice gândul cã vei pieri.
Toate rugãciunile celor trei femei, precum ºi ale calului, n-au fost în stare sã-i potoleascã dorul pãrinþilor, care-l usca pe d-a-ntregul. În cele mai de pe urmã, calul îi zise:
- Dacã nu vrei sã mã asculþi, stãpâne, orice þi se va întâmpla, sã ºtii cã numai tu eºti de vinã. Am sã-þi spui o vorbã ºi, dacã vei primi tocmeala mea, te duc înapoi.
- Primesc, zise el cu toatã mulþumirea, spune-o!
- Cum vom ajunge la palatul tatãlui tãu, sã te las jos ºi eu sã mã întorc, de vei voi sã rãmâi mãcar un ceas.
- Aºa sã fie, zise el.
Se pregãtirã de plecare, se îmbrãþiºarã cu femeile ºi, dupã ce-ºi luarã ziua bunã unul de la altul, porni, lãsându-le suspinând ºi cu lãcrãmile în ochi. Ajunserã în locurile unde era moºia Scorpiei acolo gãsirã oraºe pãdurile se schimbaserã în câmpii întrebã pre unii ºi pre alþii despre Scorpie ºi locuinþa ei dar îi rãspunserã cã bunii lor auziserã de la strãbunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri.
- Cum se poate una ca asta? le zicea Fãt-Frumos, mai alaltãieri am trecut pe aici ºi spunea tot ce ºtia.
Locuitorii râdeau de dânsul, ca de unul ce aiureazã sau viseazã deºtept, iarã el, supãrat, plecã înainte, fãrã a bãga de seamã cã barba ºi pãrul îi albise.
Ajungând la moºia Gheonoaiei, fãcu întrebãri ca ºi la moºia Scorpiei, ºi primi asemenea rãspunsuri. Nu se putea domiri el: cum de în câteva zile s-au schimbat astfel lucrurile? ªi iarãºi supãrat, plecã cu barba albã pânã la brâu, simþind cã îi cam tremurau picioarele, ºi ajunse la împãrãþia tãtâne-sãu. Aici alþi oameni, alte oraºe, ºi cele vechi erau schimbate de nu le mai cunoºtea. În cele mai de pe urmã, ajunse la palaturile în care se nãscuse. Cum se dete jos, calul îi sãrutã mâna ºi îi zise:
- Rãmâi sãnãtos, stãpâne, cã eu mã întorc de unde am plecat. Dacã pofteºti sã mergi ºi d-ta, încalecã îndatã ºi aidem!
- Du-te sãnãtos, cã ºi eu nãdãjduiesc sã mã întorc peste curând.
Calul plecã ca sãgeata de iute.
Vãzând palaturile dãrãmate ºi cu buruieni crescute pe dânsele, ofta ºi, cu lacrãmi în ochi, cãta sã-ºi aducã aminte cât erau odatã de luminate aste palaturi ºi cum ºi-a petrecut copilãria în ele ocoli de vreo douã-trei ori, cercetând fiecare cãmarã, fiecare colþuleþ ce-i aducea aminte cele trecute grajdul în care gãsise calul se pogorî apoi în pivniþã, gârliciul cãreia se astupase de dãrãmãturile cãzute.
Cãutând într-o parte ºi în alta, cu barba albã pânã la genuchi, ridicându-ºi pleoapele ochilor cu mâinile ºi abia umblând, nu gãsi decât un tron odorogit îl deschise, darã în el nimic nu gãsi: ridicã capacul chichiþei, ºi un glas slãbãnogit îi zise:
- Bine ai venit, cã de mai întârziai, ºi eu mã prãpãdeam.
O palmã îi trase Moartea lui, care se uscase de se fãcuse cârlig în chichiþã, ºi cãzu mort, ºi îndatã se ºi fãcu þãrânã.
Iar eu încãlecai p-o ºea ºi vã spusei dumneavoastrã aºa.

#3 Maya

A fost odatã ca niciodatã etc.
A fost odatã un împãrat. Acel împãrat mare ºi puternic bãtuse pe toþi împãraþii de prinprejurul lui ºi-i supusese, încât îºi întinsese hotarele împãrãþiei sale pe unde a înþãrcat dracul copiii, ºi toþi împãraþii cei bãtuþi erau îndatoraþi a-i da câte un fiu d-ai sãi ca sã-i slujeascã câte zece ani.
La marginea împãrãþiei lui mai era un alt împãrat carele, cât a fost tânãr, nu se lãsase sã-l batã când cãdea câte un pârjol asupra þãrii sale, el se fãcea luntre ºi punte ºi-ºi scãpa þara de nevoie iarã dupã ce ajunse la bãtrâneþe, se supusese ºi el împãratului celui mare ºi tare, fiindcã n-avea încotro. El nu ºtia cum sã facã, cum sã dreagã, ca sã împlineascã voia acelui împãrat de a-i trimite pe unul din fiii sãi, ca sã-i slujeascã: fiindcã n-avea bãieþi, ci numai trei fete. Dintr-aceasta el sta pe gânduri. Grija lui cea mare era ca sã nu creazã acel împãrat cã el este zãcaº ºi se îndãrãtniceºte a-i trimite vreun fiu, din care pricinã sã vinã sã-i ia împãrãþia, iarã el cu fetele lui sã moarã în ticãloºie, în sãrãcie ºi cu ruºine.
Vãzând fetele pe tatã-sãu tot supãrat, se luaserã ºi ele de gânduri, ºi nu ºtiau ce voie sã-i facã ca sã-l mai înveseleascã. Dacã vãzurã ºi vãzurã cã nimic nu-i este pe plac, fata cea mai mare îºi luã inima în dinþi ºi-l întrebã într-o zi la masã, cã de ce este supãrat:
- Au purtarea noastrã nu-þi place? îi zise ea. Au supuºii mãriei tale sunt rãi ºi arþãgoºi de-þi pricinuieºte atâta mâhnire? Spune ºi nouã, tatã, cine este vipera aceea care nu-þi dã pace ºi-þi otrãveºte bãtrâneþele, ºi ne fãgãduim chiar a ne jertfi dacã aceasta va putea sã-þi aline oarecum mâhnirile: cãci numai tu, tatã, eºti mângâierea noastrã, dupã cum prea bine ºtii iarã noi niciodatã n-am ieºit din cuvântul tãu.
- De asta, aºa este n-am a mã plânge de nimic. Nu mi-aþi cãlcat porunca niciodatã. Darã voi, dragele mele, nu puteþi sã-mi alinaþi durerea care-mi pãtrunde sufletul. Voi sunteþi fete, ºi numai un bãiat m-ar scoate din nevoia în care mã aflu.
- Eu nu înþeleg, zise fata cea mare, de ce ascunzi de noi izvorul mâhnirilor tale, tatã spune cã eu, iatã, sunt gata a-mi da viaþa pentru tine.
- Ce sã ºtiþi voi face, dragele mele! De când sunteþi pe lumea asta albã, voi aþi umblat cu furca, cu acul, cu rãzboiul: ºtiþi toarce, coase, þese. Numai un viteaz mã poate mântui, care sã ºtie sã rãsuceascã buzduganul, sã mânuiascã sabia cu vârtute ºi sã cãlãreascã ca un zmeu-paraleu.
- Oricum, tatã, spune-ne ºi nouã, cã doarã nu s-o face gaurã în cer, dacã vom ºti ºi noi ce lucru te amãraºte. Dacã vãzu împãratul cã-l înteþesc fetele cu rugãciunile, zise:
- Iatã, copilele mele, de ce sunt tot trist. Voi ºtiþi cã nimeni nu s-a putut atinge de împãrãþia mea, cât am fost tânãr, fãrã sã-ºi capete alageaua ºi fãrã sã se ducã ruºinat de unde a venit. Acum pârdalnicele de bãtrâneþe mi-au secat toatã vârtutea braþul meu e slãbãnogit, nu mai poate sã învârteascã paloºul de sã se cutremure vrãjmaºul. ªoimuleanul meu, pentru care p-aci-p-aci era sã-mi pierz viaþa pânã l-am dobândit, a îmbãtrânit ºi el: este un rãpciugos, abia îºi târâie ºi el viaþa de azi pe mâine. Altãdatã abia mã arãtam înaintea vrãjmaºului ºi, sã te þii, pârleo! îi sfârâiau, cãlcâiele dinaintea feþii mele darã azi, ce sã vã mai spui? voi ºtiþi cã m-am supus celui mai mare ºi mai tare împãrat de pe faþa pãmântului. Însã la dânsul este obiceiul ca toþi supuºii împãrãþiei sã-i trimitã câte un fiu, sã-i slujeascã zece ani, ºi eu vã am numai pe voi.
- Mã duc eu, tatã, zise fata cea mare, ºi mã voi sili din toate puterile mele sã te mulþumesc.
- Mã tem sã nu te întorci fãrã nici o ispravã. Cine ºtie ce încurcãturã vei face p-acolo, de sã nu-i mai dea nimeni de cãpãtâi, cât hãu!
- Tot ce ºtiu, tatã, ºi mã fãgãduiesc, este cã nu te-oi da de ruºine.
- Dacã este aºa, pregãteºte-te ºi te du.
Când auzi fata cã tatã-sãu îi dã voie sã meargã, nu mai putea de bucurie. Punea la cale tot pentru drum ºi se întorcea numai într-un cãlcâi, când poruncea ºi aºeza lucrurile de cãlãtorie. κi alese calul cel mai de frunte din grajdurile împãrãteºti, hainele cele mai mândre ºi mai bogate ºi merinde ca sã-i ajungã un an de zile.
Dupã ce tatã-sãu o vãzu gata de plecare, îi dete poveþele pãrinteºti de cum sã se poarte, cum sã facã ca sã nu se descopere cã e fatã. O învãþã tot ce trebuia sã ºtie un viteaz care merge la o aºa slujbã înaltã, ºi cum sã se fereascã de bârfeli ºi clevete, ca sã nu fie urâtã ºi nebãgatã în seamã de ceilalþi fii de împãrat. Apoi îi zise:
- Pasã cu Dumnezeu, fiica mea, ºi adu-þi aminte de învãþãturile mele.
Fata ieºi din curte ca fulgerul n-o mai þinea pãmântul de bucurie într-o clipã nu se mai vãzu. ªi dacã n-ar fi stat mai încolo sã-ºi aºtepte boierii ºi carãle cu merinde, acestea s-ar fi pierdut, fiindcã nu puteau sã se þinã dupã dânsa.
Împãratul îi ieºi pe de altã parte înainte, mai la marginea împãrãþiei, fãrã sã ºtie ea aºezã îndatã un pod de aramã, se fãcu un lup ºi se ascunse sub un pod. Când era sã treacã fiicã-sa, deodatã ieºi de subt acel pod, cu dinþii rânjiþi ºi clãnþãnind de te lua groaza se uita drept la dânsa cu niºte ochi care strãluceau ca douã fãclii, ºi se repezi la ea ca sã o sfâºie. Fata, care îngheþase sângele în ea de fricã, îºi pierduse cumpãtul ºi, dacã calul nu fãcea o sãriturã la o parte, lupul înfigea ghearele într-însa ea o luã la sãnãtoasa înapoi. Tatã-sãu, care se întorsese înaintea ei, ieºi s-o întâmpine, ºi-i zise:
- Nu-þi spuneam eu, fata mea, cã nu toate muºtele fac miere?
- Aºa este, tatã, darã eu n-am ºtiut cã, ducându-mã sã slujesc unui împãrat, am sã mã lupt ºi cu fiare sãlbatice ºi turbate.
- Dacã este aºa, zise împãratul, ºezi acasã de-þi vezi de fuse ºi mosoare, ºi Dumnezeu sã aibã milã de mine, ca sã nu mã lase a muri ruºinat.
Nu trecu mult ºi se ceru ºi fata cea mijlocie sã se ducã ºi dânsa ºi se lega cã ea îºi va pune toate puterile cum sã-ºi sfârºeascã cu bine slujba ce lua asuprã-ºi.
Dupã multe rugãciuni ºi fãgãduieli, se înduplecã tatã-sãu ºi o lãsã ºi pe dânsa sã se ducã darã pãþi ºi ea ca soru-sa cea mare, ºi întâmpinând-o tatã-sãu, când se întorcea, îi zise:
- Ei fata mea, nu þi-am spus eu cã nu se mãnâncã tot ceea ce zboarã?
- Adevãrat este, tatã, aºa mi-ai zis darã prea era grozav acel lup. Unde deschisese o gurã de sã mã îmbuce dintr-o datã, ºi unde se uita cu niºte ochi din care parcã ieºeau niºte sãgeþi de mã sãgetau la inimã!
- ªezi acasã darã, îi rãspunse împãratul, de vezi de coada mãturii ºi de zarzavaturile de la bucãtãrie.
Mai trecu ce mai trecu, ºi iatã cã ºi fata cea micã zise tatãlui sãu, într-o zi, când ºedeau la masã:
- Tatã, lasã-mã ºi pe mine sã fac o cercare: lasã-mã, rogu-te, sã mã duc ºi eu sã-mi încerc norocul.
- Deoarece surorile tale cele mai mari n-au putut-o scoate la cãpãtâi, mã mir cum îþi mai vine sã vorbeºti de tine, care nu ºtii nici cum se mãnâncã mãmãliga.
ªi se cerca în tot felul sã-i taie pofta de plecare, darã în zadar.
- Pentru dragostea ta, tatã, mai zise ea, voi face pe dracul în patru, numai sã izbutesc însã dacã Dumnezeu îmi va sta împo- trivã, mã voi întoarce iarãºi la tine, ºi fãrã sã mã ruºinez.
Se mai împotrivi tatã-sãu, se mai codi: darã fiie-sa îl birui cu rugãciunile. La urmã detot, zise împãratul:
- Dacã este aºa, iatã îþi dau ºi þie voie, sã vedem ce procopsealã a sã-mi faci. Ce-aº mai râde sã te vãz întorcându-te cu nasul în jos!
- Vei râde, tatã, cum ai râs ºi de surorile mele, fãrã cu toate astea sã le scazã cinstea.
Fata împãratului, dacã vãzu cã tatã-sãu îi dete voie, se gândi mai întâi pe care din boierii cei bãtrini sã ia de povãþuitor. ªi pânã una-alta, ea îºi aduse aminte de vitejiile tatãlui sãu din tinereþe ºi de calul sãu. Se duse deci la grajd ca sã-ºi aleagã ºi ea un cal. Se uitã la unul, se uitã la altul, se uitã la toþi caii din grajduri, ºi de nici unul nu i se prindeau ochii, deºi erau armãsarii ºi caii cei mai buni din toatã împãrãþia. În cele mai de pe urmã dete ºi peste calul tatãlui sãu din tinereþe, rãpciugos, bubos ºi zãcând pe coaste. Cum îl vãzu, se uita la el cu milã ºi parcã nu se îndura sã se depãrteze de dânsul.
Calul, dacã vãzu aºa, îi zise:
- Se vede cã pentru iubirea ce ai cãtre împãratul, stãpânã, te uiþi aºa de galeº la mine. Ce pui de voinic era în tinereþele lui! Multe izbânzi am mai fãcut noi amândoi! Darã de când a îmbãtrânit, nici pe mine n-a mai încãlecat altul. ªi dacã mã vezi aºa de jigãrit, este cã n-are cine sã mã hrãneascã ca el. Astãzi, uite, de m-ar îngriji cineva cum sã-mi priiascã mie, în zece zile m-aº face de nu m-aº da pe zece ca d-alde ãºtia.
Atunci, fata zise:
- ªi cum trebuie sã te îngrijeascã?
- Sã mã spele în toate zilele cu apã neînceputã, sã-mi dea orzul fiert în lapte dulce ca sã-l pot roade, ºi pe fiecare zi o baniþã de jaratec.
- Când aº ºti cã-mi vei fi de ajutor sã sfârºesc ce am pus de gând, mai-mai cã aº face aºa precum zici tu!
- Stãpânã, zise calul, fã cercarea asta ºi nu te vei cãi.
Calul era nãzdrãvan.
Fata împãratului îngriji de cal tocmai precum îi zise el.
La a zecea zi, unde se scuturã odatã calul, ºi se fãcu frumos, gras ca un pepene ºi sprinten ca o cãprioarã. Apoi, uitându-se vesel la fata împãratului, zise:
- Sã-þi dea Dumnezeu noroc ºi izbândã, stãpâna mea, cã m-ai îngrijit ºi m-ai fãcut sã mai fiu odatã pe lume cum doream.
Spune-mi tu care este pãsul tãu, ºi porunceºte-mi ce trebuie sã fac.
- Eu voi sã merg la împãratul cel mare ºi tare, vecinul nostru, ca sã-i slujesc, ºi-mi trebuie pe cineva care sã mã povãþuiascã. Spune-mi pe care din boieri sã aleg?
- Dacã vei merge cu mine, îi zise calul, habar sã n-ai nu-þi trebuie pe nimeni. Te voi sluji, cum am slujit ºi pe tatã-tãu. Numai sã m-asculþi.
- Dacã este aºa, de azi în trei zile plecãm.
- ªi chiar acum dacã porunceºti, îi rãspunse calul.
Fata împãratului, cum auzi aceasta, puse toate alea la cale pentru drum. κi luã niºte haine curate, darã fãrã podoabe, niþele merinde ºi ceva bani de cheltuialã, încãlecã calul ºi, venind înaintea tatãlui sãu, îi zise:
- Rãmâi cu Dumnezeu, tatã, ºi sã te gãsesc sãnãtos!
- Cale bunã, fata mea, îi zise tatã-sãu. Toate ca toate, numai poveþele ce þi-am dat sã nu le uiþi niciodatã. ªi la orice nevoie mintea ta sã fie pironitã la Dumnezeu, de unde ne vine tot binele ºi tot ajutorul.
Dupã ce se fãgãdui cã aºa va face, fata porni. Ca ºi la celelalte fete, tatã-sãu dete pe de altã parte ºi-i ieºi înainte, aºezã iarãºi podul de aramã ºi o aºtepta acolo.
Pe drum, calul spuse fetei cu ce tertipuri umblã tatã-sãu sã-i încerce bãrbãþia, ºi o povãþui ce sã facã ca sã scape cu faþa curatã. Ajungând la pod, unde se nãpusti asupra ei un lup cu niºte ochi turburaþi ºi zgâiþi de bãga fiori în oase, cu o gurã mare ºi cu o limbã ca de dihanie turbatã, cu colþii rânjiþi ºi clãnþãnind de pare cã nu mâncase de o lunã de zile ºi când sã înfigã ghearele sale cele sfâºiitoare, fata dete cãlcâie calului, ºi unde se rãpezi asupra lupului cu paloºul în mânã de sã-l facã mici fãrâme ºi, dacã nu se da în lãturi lupul, în douã îl fãcea cu paloºul cãci ea nu glumea, fiindcã-ºi pusese credinþa în Dumnezeu, ºi dorea ca vrând-nevrând sã împlineascã slujba ce ºi-o luase asuprã.
Ea trecu podul mândrã ca un voinic. Tatã-sãu se mirã de vitejia ei ºi, dând pe de altã parte, ieºi mult înaintea ei, aºezã un pod de argint, se fãcu un leu ºi acolo o aºtepta.
Calul spuse fetei peste ce o sã dea ºi o învãþã cum sã facã sã scape ºi de astã ispitã. Cum ajunse fata la podul de argint, unde îi ieºi leul înainte cu gura cãscatã, de sã o îmbuce cu cal cu tot, cu niºte colþi ca cei de fildeº ºi cu niºte gheare ca secerile ºi rãcnea de se cutremurau codrii, ºi câmpiile vuiau de-þi lua auzul. Numai uitându-se cineva la capul lui cel cât baniþa ºi la coama aia ce sta rãdicatã în sus ºi zbârlitã, ar fi îngheþat de fricã. Darã fata împãratului, îmbãrbãtatã de cal, se nãpusti odatã într-însul cu sabia goalã în mânã, încât dacã nu fugea leul sub pod, în patru îl fãcea. Atunci trecu podul, mulþumind lui Dumnezeu ºi neºtiind ce o mai aºtepta.
Fata împãratului, care nu ieºise din casã de când o fãcuse mã-sa, se mira ºi sta în loc uimitã, vãzând frumuseþile câmpului. Aci îi venea sã descalece ca sã adune câte un mãnunchi de flori din mulþimea aia ce acoperea vãile ºi dealurile, flori de care nu mai vãzuse ea aci îi venea sã se dea la umbrã sub câte un copaci nalt ºi stufos, în care miile de paseri cântau fel de fel de cântece, aºa de duioase, de erau în stare sã te adoarmã ºi aci în urmã sã se ducã la câte un ºipot de apã limpede ca lacrima ce izvora din câte un colþ de piatrã din coastele dealurilor susurul acestor izvoare o fãcea sã se uite galeº la ele ºi-i plãcea sã le vazã curgerea lor cea ºerpuitã ce aluneca pe pãmânt, încungiurate de mulþime de floricele ºi verdeaþã de primãvarã. Darã la toate astea calul o îmbãrbãta ºi-i da ghes sã meargã înainte ºi sã-ºi cate de drum. El îi spunea cã voinicii nu se uitã la d-alde astea, decât dupã ce duc trebile la capãt bun. Îi mai spuse cã are sã mai dea de o cursã pe care i-o întindea tatã-sãu, ºi o ºi învãþa cum sã facã sã iasã ºi de astã datã biruitoare.
Fata asculta cu toate urechile ºi fãcu precum o învãþã calul, fiindcã vãzu ea cã toate învãþãturile lui îi iese înde bine, ºi din cuvântul lui nu se abãtea.
Tatã-sãu, ca ºi de la rând, dete pe de altã parte ºi-i ieºi înainte, aºezã un pod de aur, se fãcu un balaur mare cu douãsprezece capete ºi se ascunse sub acel pod.
Când fu ca sã treacã fata pe acolo, unde îi ieºi înainte balaurul plesnind din coadã ºi încolãcindu-se din gurile lui ieºea vãpaie de foc, ºi limbile îi jucau ca niºte sãgeþi arzãtoare cum îl vãzu fata cã este aºa de grozav, niºte rãcori o apucarã ºi i se fãcu pãrul mãciucã de fricã. Calul, dacã simþi cã fata se pierde cu firea, o îmbãrbãtã iarãºi ºi-i aduse aminte ce o învãþase sã facã iarã fata împãratului, dupã ce mai prinse niþicã inimã, strânse frâul calului cu mâna stângã, îi dede cãlcâie ºi, cu paloºul în dreapta, se repezi asupra acelui balaur.
Un ceas þinu lupta. Calul o potrivea cum sã vinã tot cam la o parte ca sã-i reteze vreun cap darã vrãjmaºul se pãzea ºi el destul de bine. În cele mai de pe urmã, izbuti fata sã rãneascã pe balaur. Atunci, dându-se el de trei ori peste cap, se fãcu om.
Fetei nu-i venea sã creazã ochilor când vãzu pe tatã-sãu înaintea ei iarã el, luând-o în braþe ºi sãrutând-o pe frunte, îi zise:
- Vãz cã tu eºti voinicã, fata mea, ºi bine ai fãcut de þi-ai luat calul ãsta, cãci fãrã dânsul te-ai fi întors ºi tu ca ºi surorile tale. Am bunã nãdejde sã isprãveºti cu bine slujba cu care te-ai însãrcinat de bunãvoie. Numai adu-þi aminte de poveþele mele ºi sã nu ieºi din cuvântul calului ce þi-ai ales. Sã ne vedem sãnãtoºi!
- Sã te auzã Dumnezeu, tatã, îi rãspunse fata, ºi sã te gãsesc sãnãtos.
Apoi, sãrutând mâna tatãlui sãu, se despãrþirã.
Dupã ce merse cale lungã, depãrtatã, ajunse la niºte munþi mari ºi înalþi. Între munþi întâlni doi zmei ce se luptau de nouã ani ºi nu puteau sã se dovedeascã unul pe altul. Lupta era pe moarte ori pe viaþã. Cum o vãzurã ei, crezând cã este un voinic, unul îi zise:
- Fãt-Frumos, Fãt-Frumos, vino de taie pe ãst duºman al meu, cã þi-oi cãdea ºi eu vreodatã bun la ceva. Iar cellalt zise ºi el:
- Fãt-Frumos, Fãt-Frumos, vino de mã scapã pe mine de idolul ãsta de vrãjmaº, ºi-þi voi da un telegar fãrã splinã, care se numeºte Galben-de-soare.
Fata întrebã pe cal, pe care din amândoi sã scape iarã calul îi zise sã scape pe cel ce-i fãgãduise sã-i dea pe Galben- de-soare, cã este un cal mai harnic decât dânsul, fiindu-i frate mai tânãr. Atunci unde se repezi fata la zmeul cellalt cu paloºul, ºi dintr-o loviturã îl fãcu în douã bucãþi!
Zmeul, dacã se vãzu scãpat, îmbrãþiºã pe mântuitorul sãu ºi-i mulþumi, apoi merserã acasã la dânsul ca sã dea lui Fãt- Frumos pe Galben-de-soare, dupã cum se fãgãduise. Muma zmeului nu mai putea de bucurie când vãzu pe fiu-sãu teafãr ºi nu mai ºtia ce sã facã ca sã mulþumeascã lui Fãt-Frumos cã-i scãpase copilul de la moarte.
Fata împãratului arãtã dorinþa ce are de a se odihni de osteneala drumului ce fãcuse. Îi darã o cãmarã ºi o lãsarã singurã. Ea, prefãcându-se cã voieºte sã îngrijeascã de cal, îl întrebã dacã are sã i se întâmple ceva ºi calul îi spuse ce are sã facã.
Muma zmeului precepu cã aci la mijloc se joacã vreo drãcie. Ea spuse fiului sãu cã voinicul ce-l scãpase de primejdie trebuie sã fie fatã ºi cã o asemenea fatã viteazã ar fi numai bunã sã o ia el de soþie. Fiul sãu zicea cã o datã cu capul nu putea el crede una ca asta, fiindcã nu se putea ca o mânã femeiascã sã rãsuceascã paloºul aºa de bine cum fãcea Fãt-Frumos. Atunci muma zmeului zise cã are sã facã cercare. Pentru aceasta puse seara la capul fiecãruia din ei câte un mãnunchi de flori: la care se vor veºteji florile, acela este bãrbat, ºi la care va rãmânea verzi, este femeie.
Fata împãratului, dupã povaþa calului, s-a sculat peste noapte cam despre ziuã, când somnul este mai dulce, ºi, pâº, pâº, în vârful degetelor, intrã în cãmara zmeului, îi puse mãnunchiul sãu de flori, luã pe al lui ºi, punându-l la capul patului sãu, se culcã ºi dormi dusã.
Dimineaþa, cum se sculã zmeoaica, se duse într-un suflet la fiul sãu ºi vãzu florile veºtede. Dupã ce se sculã ºi fata împãratului, merse ºi la dânsa ºi, vãzând cã ºi ale ei se vestejise, tot nu crezu cã este voinic. Ea zicea fiului sãu cã nu se putea sã fie bãrbat, fiindcã vorba îi curgea din gurã ca mierea, boiul îi era aºa de gingaº, încât îþi venea sã o bei într-o bãrdãcuþã de apã, periºorul supþire ºi stufos îi cãdea pe umeri în unde, faþa-i are pe vino-ncoace ochii ãia mari, frumoºi ºi vioi de te bagã în boale, mãnuºiþa aia micuþã ºi picioruºul ca de zânã, ºi în sfârºit totul nu putea sã fie decât de fatã, mãcar cã se ascundea sub þoalele cele voiniceºti. Apoi hotãrârã sã mai facã o încercare.
Dupã ce-ºi darã bunã dimineaþa, dupã obicei, zmeul luã pe fatã ºi merserã în grãdinã. Aici, zmeul îi arãtã toate felurile de flori ce avea, ºi o îmbia ºi pe dânsa sã le miroase. Fata împãratului îºi aduse aminte de poveþele calului ºi, cunoscând viclenia, zise cam rãstit cã de ce l-a adus în grãdinã de dimineaþã ca pe o femeie sã-i laude florile cu niºte vorbe seci, pe când ar fi trebuit sã meargã mai întâi la grajduri, sã vazã cum se îngrijeºte p-acolo de cai.
Auzind acestea, zmeul spuse mã-sei, darã ea nici acum nu putea sã creazã cã este bãiat. În cele mai de pe urmã, zmeoaica se vorbi cu fiul sãu sã mai facã încã o-ncercare zise fiului sãu sã ducã pe Fãt-Frumos în cãmara cu armele, sã-l îmbie sã-ºi aleagã ceva de acolo ºi, de va alege vreo armã din cele împodobite cu nestimate, sã ºtie de bunã seamã cã ea este fatã.
Dupã prânz, zmeul duse pe Fãt-Frumos în cãmara cu armele. Aici erau rânduite cu meºteºug tot felul de arme: unele împodobite cu nestimate, altele numai aºa, fãrã podoabe. Fata împãratului, dupã ce se uitã ºi cercetã mai toate armele, îºi alese o sabie cam ruginitã, darã cu fierul ce se încovoia de se fãcea covrig. Apoi spuse zmeului ºi mumei sale cã a doua zi vrea sã plece.
Când auzi muma zmeului ce fel de armã îºi alese, se da de ceasul morþii cã nu putea descoperi adevãrul. Ea spuse fiului sãu cã, deºi pare cã este bãiat dupã apucãturile lui, darã este fatã, ºi încã de cele mai prefãcute.
Dacã vãzu cã n-are încotro, merserã la grajd ºi-i dederã pe Galben-de-soare. ªi dupã ce-ºi luã rãmas bun, fata împãratului îºi cãtã de drum.
Încã pe cale fiind ºi silind sã ajungã, calul zise fetei:
- Stãpânã, pânã acum m-ai ascultat la orice þi-am zis, ºi toate þi-au mers bine. Ascultã-mã ºi de astã datã ºi nu vei greºi. Eu sunt bãtrân de aci înainte ºi mi-e sã nu poticnesc. Ia pe frate-meu Galben-de-soare ºi fã cãlãtoria mai departe cu el. >ncrede-te lui cum te-ai încrezut în mine ºi nu te vei cãi. El este mult mai tânãr decât mine ºi mai sprinten, ºi te va învãþa ca ºi mine ce sã faci la vreme de nevoie.
- Este adevãrat cã am izbutit ori de câte ori te-am ascultat. ªi dacã n-aº ºti cât ai fost de credincios tatãlui meu, de astã datã nu te-aº asculta. Mã voi încrede însã fratelui tãu ca ºi þie, dupã ce-mi va dovedi cã-mi vrea binele.
- Încrede-te, stãpânã, zise Galben-de-soare, cãci voi fi mândru sã încalece pe mine o viteazã ca tine, ºi apoi mã voi sili ca sã nu simþi lipsa fratelui meu, fiindcã voi sã-l scutesc ºi pe dânsul, sãrmanul, cã e bãtrân, de necazurile ºi primejdiile cãlãtoriei ce vrei sã faci, pentru cã, trebuie sã ºtii, peste multe nevoi ai sã dai ºi multe primejdii ai sã întâlneºti. Darã cu vrerea lui Dumnezeu ºi de mã vei asculta, pe toate ai sã le biruieºti ºi sã le scoþi la capãt bun.
Fata împãratului încãlecã apoi pe Galben-de-soare ºi se despãrþi de calul ei, lãcrimând. Merserã, merserã, cale lungã, depãrtatã, când fata împãratului zãri o cosiþã de aur. Opri calul ºi-l întrebã dacã este bine sã o ia, ori s-o lase locului. Calul îi rãspunse:
- De o vei lua, te vei cãi de nu o vei lua, iarãºi te vei cãi darã mai bine este sã o iei.
Fata o luã, o bãgã în sân ºi plecã înainte.
Trecurã dealuri, trecurã munþi ºi vãi, lãsarã în urmã pãduri dese ºi verzi, câmpii cu flori de care nu mai vãzuse fata, izvoare cu ape limpezi ºi reci, ºi ajunserã la curtea împãratului celui mare ºi tare.
Ceilalþi fii de împãraþi care slujeau acolo îi ieºirã înainte ºi o întâmpinarã. Ei nu se puteau dezlipi de dânsa, cãci ºi vorba-i ºi faþa îi erau cu lipici.
A doua zi se înfãþiºã la împãratul ºi spuse pentru ce a venit. Împãratul nu mai putea de bucurie cã-i sosise aºa voinic chipeº ºi drãgãlaº. Îi plãceau prea mult rãspunsurile ce primea la întrebãrile lui, se vedea cât de colo cã vorbea cu înþelepciune ºi supunere. Vãzând împãratul un tânãr aºa de cuminte, prinse dragoste de el ºi-l luã pe lângã dânsul.
Fata de împãrat nu se putu împrieteni cu toþi ceilalþi fii de împãraþi, fiindcã cei mai mulþi erau nãzuroºi, tembeli ºi deºucheaþi iarã ei prinseserã pizmã pe dânsa pentru aceasta ºi pentru cã vãzuse cã împãratul o lua în nume de bine, îi purtau sâmbetele.
Într-una din zile ea îºi gãti bucate singurã ºi ºedea la masã, când doi din ceilalþi fii de împãraþi venirã sã o vazã. ªezurã deci cu toþii ºi mâncarã. Atât de mult plãcurã acestor fii de împãraþi bucatele, încât îºi lingeau ºi degetele când mâncau. O lãudarã pentru meºteºugul de a face bucatele ºi ziserã cã de când sunt ei, nu mai mâncaserã aºa bucate bune.
Cum se întâlnirã aceºtia cu ceilalþi fii de împãraþi, le spuserã cã au fost la masã la fiul de împãrat venit de curând, cã au mâncat cum nici împãratul nu mãnâncã ºi cã bucatele au fost gãtite de dânsul.
Atunci toþi fiii de împãraþi se alegarã de dânsa sã le gãteascã într-o zi ea bucatele. ªi iatã cã tocmai în ziua aceea bucãtarii curþii se îmbãtaserã, sau nu ºtiu ce fãcuserã, cã nici focul nu era fãcut pe vatrã. ªi aºa, rugatã fiind cu stãruinþã, se apucã ºi ea de gãti niºte bucate înfricoºate. Când le aduse pe masã la împãratul, acesta nu se putea sãtura mâncând. Iarã dacã chemã pe bucãtar ºi-i dede poruncã cã tot astfel de bucate sã-i gãteascã, el spuse cine a gãtit în ziua aceea. Împãratul rãmase pe gânduri.
Apoi venirã ºi ceilalþi fii de împãraþi ºi spuse împãratului cã fiul împãratului de curând venit s-ar fi lãudat la un chef ce au fãcut cu toþii, cã ºtie unde este Ileana Simziana, cosiþã de aur, câmpul înverzeºte, florile-nfloreºte, ºi cã are o cosiþã din cosiþa ei. Cum auzi împãratul aceasta, porunci sã-l cheme ºi îndatã îi zise:
- Tu ai ºtiut de Ileana Simziana ºi mie nu mi-ai spus nimic, mãcar cã þi-am arãtat dragoste ºi te-am cinstit mai mult decât pe ceilalþi.
Dupã ce ceru ºi vãzu cosiþa de pãr, îi zise:
- Poruncã împãrãteascã sã ºtii cã ai sã-mi aduci pe stãpâna acestei cosiþe cãci de nu, unde-þi stau talpele îþi va sta ºi capul. Biata fatã de împãrat se cercã sã zicã ºi ea ceva, darã împãratul îi tãie cuvântul. Apoi se duse de spuse calului cele ce se întâm- plarã. Calul îi zise:
- Nu te speria, stãpânã. Astã-noapte chiar frate-meu mi-a adus rãspuns cã pe stãpâna cosiþei a furat-o un zmeu cã ea nu voieºte nici în ruptul capului sã-l iubeascã pânã nu-i va aduce herghelia ei de iepe ºi cã zmeul îºi bate capul cum sã-i împlineascã dorinþa. Ea este acum în smârcurile mãrilor. Du-te la împãratul ºi cere sã-þi dea douãzeci de corãbii, ºi ia marfã de cea mai frumoasã de pune într-însele.
Fata de împãrat nu aºteptã sã-i zicã de douã ori, ºi se duse drept la împãratul:
- Sã trãieºti, luminate împãrate, ºi sã-þi fie faþa cinstitã. Am venit sã-þi spun cã slujba cu care m-ai însãrcinat o voi împlini-o dacã-mi vei da douãzeci de corãbii ºi bani ca sã cumpãr marfa cea mai frumoasã, ºi mai scumpã ca sã pun într-însele.
- Sã se facã aºa precum zici tu, numai sã-mi aduci pe Ileana Simziana, îi rãspunse împãratul.
Cum se gãtirã corãbiile, le încãrcarã cu marfã ºi fata de împãrat împreunã cu Galben-de-soare intrã în cea mai frumoasã ºi plecarã. Nici vânturi, nici valurile mãrii nu puturã sã le stea împotrivã ºi, dupã o cãlãtorie de câteva sãptãmâni, ajunserã la smârcurile mãrilor. Acolo stãturã. Fata împãratului ºi cu Galben-de-soare ieºirã la uscat ºi umblau pe þãrmuri însã când ieºirã, luarã din corabie o pãreche de conduri cusuþi numai cu fir ºi împodobiþi cu pietre nestimate. Tot umblând pe aci, zãrirã

niºte palaturi care se învârteau dupã soare, ºi o luarã într-acolo. In cale se întâlnirã cu trei roabe de ale zmeului, care pãzeau pe Ileana Simziana. Cum vãzurã ele condurii, li se scurgeau ochii dupã dânºii iarã fata împãratului le spuse cã este un neguþãtor care a rãtãcit drumul pe mare.
Întorcându-se roabele, spuse doamnei lor cele ce vãzurã iarã ea zãrise de pe fereastrã pe neguþãtorul de cum îl ochi, începu sã-i ticâie inima, fãrã sã ºtie de ce ºi era bunã bucuroasã de a putea sã scape de zmeu, mai cu seamã cã nu era atunci acolo, fiindcã-l trãmisese ca sã-i aducã herghelia ei cu iepele. Dupã ce ascultã cele ce-i spuse roabele, se duse la neguþãtor, care aºtepta la poartã, ca sã vazã ºi ea condurii darã dupã ce auzi de la neguþãtor cã are în corabie marfã ºi mai scumpã ºi mai frumoasã, se înduplecã de rugãciunile neguþãtorului ºi pofti sã meargã sã-i vazã marfa ajungând la corabie ºi tot alegând la marfã, nu bãgase de seamã cã lopãtarii depãrtaserã corabia de la uscat, ºi dând Dumnezeu un vânt bun, corãbiile mergeau ca sãgeata când se pomeni în mijlocul mãrii, Ileana Simziana se prefãcu cã-i pare rãu ºi prinse a certa pe neguþãtor cã o înºelase, iarã-n sufletul ei ruga pe Dumnezeu sã-i ajute a scãpa de iazma de zmeu.
Ajunserã cu norocire la þãrm, când, ce sã vezi! drãcoaica de muma zmeului, cum auzi de la roabe cã pe Ileana Simziana o furase un neguþãtor ºi fugea cu dânsa cu corãbiile, se luã dupã ei ºi ajungând la þãrm, o vãzurã venind dupã dânºii ca o leoaicã, cu o falcã în cer ºi una în pãmânt ºi aruncând vãpaie din gura ei ca dintr-un cuptor.
Cum o vãzu Ileana Simziana, înþelese cã e zgripþuroaica de mumã a zmeului, spuse neguþãtorului, cu care era cãlare pe Galben-de-soare, ºi începu a plânge cu foc.
Fata împãratului întrebã pe Galben-de-soare ce sã facã, cã o dogoreºte vãpaia ce iese din gura zmeoaicei, iarã Galben- de-soare îi rãspunse:
- Bagã mâna în urechea mea cea stângã, de scoate gresia ce este acolo, ºi o aruncã înapoi.
Aºa fãcu fata împãratului. Apoi o luarã iute la picior, pe când în urma lor se nãlþã deodatã un munte de piatrã care atingea cerul.
Muma zmeului fãcu ce fãcu ºi trecu muntele, cãþãrându-se din colþ în colþ, ºi, sã te þii dupã dânºii! Vãzând Ileana Simziana cã iarã era sã-i ajungã, spuse neguþãtorului iarã acesta, dupã ce se înþelese cu calul, scoase din urechea lui cea dreaptã o perie ºi o aruncã înapoi. Îndatã se fãcu o pãdure mare ºi deasã, de nu putea sã treacã prin ea nici pui de fiarã.
Muma zmeului roase din copaci, se agãþã de ramure, sãri din vârf în vârf, se strecurã, ºi tot dupã dânºii, alergând ca un vârtej! Dacã vãzurã cã ºi de astã datã umblã sã-i ajungã, fata împãratului întrebã iarã pe cal ce sã facã, ºi acesta îi zise sã ia inelul de logodnã ce se aflã în degetul Ileanei Simzianei ºi sã-l arunce înapoi. Cum aruncã inelul, se fãcu un zid de cremene pânã la cer.
Muma zmeului, dacã vãzu cã nu se poate urca pe dânsul ºi sã treacã dincolo, nici sã roazã din acest zid, nu mai putea de ciudã, ºi cum era de cãtrãnitã ºi amãrâtã, se urcã ºi ajunse cu gura la gaura ce lãsase inelul sã rãmânã, ºi suflã vãpaie din gura ei cea spurcatã cale de trei ceasuri ca sã-i ajungã ºi sã-i pârjoleascã, darã ei, se asezarã jos la rãdãcina zidului ºi nu le pãsa nimic de focul zmeoaicei.
Zmeoaica suflã ce suflã ºi, dacã vãzu cã nu poate sã-i prãpãdeascã, nici sã punã mâna pe dânºii, plesni fierea într-însa de necaz, cãzu ºi crãpã ca necuratul iarã ei aºteptarã pânã sã moarã bine, apoi neguþãtorul bãgã degetul în gaura inelului, dupã cum îl învãþase Galben-de-soare, ºi zidul pieri ca ºi cum n-ar fi mai fost ºi-i rãmase inelul în deget. Dupã ce se uitarã la stârvul zmeoaicei ºi fãcurã haz de dânsul, îl lãsarã corbilor ºi pornirã mai departe ºi merserã ºi merserã, pânã ce ajunse la curtea împãrãteascã.
Ajungând, se înfãþiºarã la împãratul acesta primi cu multã cinste pe Ileana Simziana. El nu mai putea de bucurie ºi se îndrãgosti de dânsa de cum o vãzu. Iarã Ileana Simziana se cãina ºi se întrista în sufletul ei cã n-avea triºte. Cum se poate, zicea ea, sã ajungã pe mâinile unora ºi altora, pe care nu putea sã-i vazã de urâþi ce-i erau. Inima ºi ochii ei erau tot la Fãtul-Frumos care o scãpase din mâna zmeului. Când însã o sili împãratul ca sã se cunune cu el, ea îi zise:
- Luminate împãrate, sã-þi stãpâneºti împãrãþia cu norocire darã eu nu mã pot mãrita pânã nu mi s-o aduce herghelia de iepe, cu armãsarul ei cu tot.
Auzind astfel împãratul, chemã îndatã pe fata de împãrat ºi-i zise:
- Sã te duci sã-mi aduci herghelia de iepe, cu armãsarul ei cu tot, a iubitei mele cãci de nu, unde-þi stau picioarele, îþi va sta ºi capul!
- Preamãrite împãrate! m-ai însãrcinat cu o slujbã care abia am sãvârºit-o, fiindu-mi capul în joc. Ai la curtea mãriei-tale atâþi viteji fii de împãraþi ºi fiindcã toþi te þin de om drept ºi cu frica lui Dumnezeu, eu socotesc cã ar fi cu dreptul ca sã dai la altul aceastã slujbã. Ce mã ºtiu eu face, ºi de unde sã-þi aduc eu herghelia ce-mi porunceºti?
- Nu ºtiu eu. Din pãmânt, din iarbã verde, sã te duci sã-mi aduci herghelia, ºi sã nu îndrãzneºti a mai zice nici o vorbã mãcar. Atunci fata împãratului se închinã ºi ieºi. Ea se duse de spuse lui Galben-de-soare ceea ce i se poruncise. Iarã calul îi rãspunse:
- Du-te de cautã nouã piei de bivol, sã le cãtrãneºti ºi sã le aºezi bine pe mine. Nu te teme, cã, cu ajutorul lui Dumnezeu, vei scoate-o la cãpãtâi bun ºi slujba cu care te-a împovãrat împãratul. Darã trebuie sã ºtii cã cu amar are sã-i vinã ºi lui, la urma urmelor, pentru faptele sale.
Fata împãratului fãcu precum îi zisese calul ºi pornirã amândoi. Dupã o cale lungã ºi grea, ajunserã pe tãrâmul unde pãºteau iepele. Acolo se întâlni cu zmeul care furase pe Ileana Simziana, rãtãcind ca un bezmetic ºi neºtiind cum sã facã ca sã aducã herghelia. Îi spuse cã Ileana nu mai este a lui ºi cã mã-sa crãpase de necaz, pentru cã nu putuse sã-i scape de la rãpitor pe iubita lui.
Auzind zmeul aceasta, se fãcu foc ºi parã de mânie, se turburã de necaz ºi nu mai vedea înaintea ochilor. Apoi, dupã ce înþelese cã are a face tocmai cu rãpitorul iubitei sale, îºi pierdu cumpãtul de supãrare ºi amãrãciune ºi rãcnind ca un leu, se luã la luptã cu fata împãratului, care îºi þinea firea ºi pe care o îmbãrbãta calul. Pe fata împãratului o ferea calul de loviturile zmeului cãci, când vedea cã rãdicã sabia sã dea, odatã se rãdica mai sus decât zmeul, ºi el da în vânt iarã când aducea fata paloºul, calul se lãsa rãpede asupra calului zmeului ºi ea da în carne vie. Dupã ce se luptarã de credeai cã a sã se scufunde pãmântul subt ei, nu ºtiu cum îi veni bine fetei împãratului, aduse paloºul cam pieziº ºi-i retezã capul. Apoi, lãsându-i stârvul ciorilor ºi coþofenilor, se duserã pânã ajunserã la locul unde se afla herghelia.
Aci, calul zise fetei de împãrat sã se urce ea într-un pom ce era acolo, ºi sã priveascã la lupta lor. Dupã ce se urcã fata în pom, nechezã Galben-de-soare de trei ori ºi toatã herghelia de iepe se adunã împrejurul lui. Apoi dodatã se arãtã ºi armãsarul iepelor, plin de spume ºi sforãind de mânie. ªi vãzând pe Galben-de-soare în mijlocul iepelor, se rãpezi la dânsul cu turbare ºi se încinse o luptã de sã te fereascã Dumnezeu! Când se da armãsarul la Galben-de-soare, muºca din pieile de bivol iarã când se da acesta la armãsar, muºca din carne vie, ºi se bãturã, ºi se bãturã pânã ce armãsarul, sfâºiat, hãrtãnit de sus pânã jos ºi plin de sânge, fu rãzbit ºi biruit iarã Galben-de-soare scãpase teafãr, fiindcã se hãrtãnise pieile de bivol. Atunci se dete fata jos din pom, încãlecã ºi luarã herghelia, mânând-o de dinapoi iarã armãsarul abia se târa dupã dânsa.
Dupã ce bãgã herghelia în curtea împãratului, se duse de-l înºtiinþã. Atunci ieºi Ileana Simziana ºi le chemã pe nume. Armãsarul, cum îi auzi glasul, îndatã se scuturã ºi se fãcu ca întâi, fãrã sã se cunoascã semn de ranã pe el.
Ileana Simziana zise împãratului sã punã pe cineva sã-i mulgã iepele, ca sã se îmbãieze amândoi. Darã cine putea sã se apropie de ele? cã azvârleau din copite de zvânta unde loveau. Dacã nimeni nu putu, împãratul porunci iarãºi fetei de împãrat sã le mulgã. Fata împãratului, cu inima zdrobitã de mâhnire ºi obidã cã tot pe dânsa o punea la lucrurile cele mai grele, ºi fiind curatã în cugetul ei, se rugã lui Dumnezeu cu credinþã ca sã o ajute sã sfârºeascã cu bine ºi slujba aceasta. ªi unde începu o ploaie d-alea de pãrea cã toarnã cu gãleata, ºi îndatã ajunse apa pânã la genunchile iepelor, apoi dede un îngheþ de nu se mai puteau miºca din loc. Vãzând minunea aceasta, fata împãratului mai întâi mulþumi lui Dumnezeu pentru ajutorul ce-i dete, apoi se puse de mulse iepele.
Împãratul se topea de dragoste pentru Ileana Simziana ºi se uita la dânsa ca la un cireº copt darã ea nici nu-l bãga în seamã, ci tot da zi dupã zi, cu fel de fel de vorbe, a se cununa. În cele de pe urmã, îi zise:
- Vãz, luminate împãrate, cã tot ce am cerut mi s-a împlinit. Un lucru ne mai trebuie, ºi apoi sã ºtii cã ne vom cununa.
- Porumbiþa mea, îi rãspunse împãratul, împãrãþia mea ºi eu suntem supuºi ascultãtori ai poruncilor tale. Cere ce mai ai de cerut cu un ceas mai curând, cã iatã mã sfârºesc de dragoste pentru tine. Am ajuns ca un nãuc, visez deºtept, nu mai ºtiu ce fac, când mã uit la ochii tãi cei frumoºi ºi tânjitori.
- Dacã este aºa, mai zise Ileana Simziana, sã-mi aduci vasul cu botez care se pãstreazã într-o bisericuþã de peste apa Iordanului, ºi atunci ne vom cununa.
Cum auzi împãratul aceasta, chemã iarãºi pe fata împãratului ºi-i porunci sã facã ce o face ºi cum va ºti ea sã-i aducã ceea ce poruncise Ileana Simziana.
Fata de împãrat cum auzi, se duse de spuse lui Galben-de- soare, ºi el îi rãspunse:
- Aceasta este cea din urmã ºi mai grea slujbã ce mai ai sã faci. Aibi însã nãdejde în Dumnezeu, stãpânã, cãci ºi împãratului i s-a împlinit.
Se gãtirã ºi plecarã.
Calul ºtia de toate astea, cãci nu era el nãzdrãvan de florile mãrului. El spuse fetei împãratului zicând:
- Acel vas cu botez se aflã pe o masã în mijlocul unei bisericuþe ºi-l pãzesc niºte cãlugãriþe. Ele nu dorm nici zi, nici noapte. Din când în când însã un pustnic vine pe la ele de le povãþuieºte cele sfinte pentru Domnul. Când sunt la ascultare de le învaþã pustnicul, rãmâne numai una de pândã. De am putea nimeri la vremea aceea, tocmai bine ar fi de nu, cine ºtie cât avem a zãbovi, cãci altfel nu e chip.
Se duserã deci, trecurã apa Iordanului ºi ajunserã la acea bisericuþã. Noroc cã tocmai atunci sosise pustnicul ºi chemase pe toate cãlugãriþele la ascultare. Numai una rãmãsese de pazã ºi aceasta, obositã fiind de ºederea îndelungatã, o prinse somnul. Ca sã nu se întâmple însã cine ºtie ce, ea se culcã pe pragul uºii, cu gând cã n-o sã poatã nimeni intra fãrã sã simtã ea.
Galben-de-soare povãþui pe fata de împãrat cum sã facã ca sã punã mâna pe vasul cu botez. Fata se duse biniºor, se strecurã pe lângã zid ºi, pâº-pâº, în vârful degetelor, pânã la uºã. Aici odatã sãri ca o pisicã de uºure peste prag, de nici nu atinse pe cãlugãriþa pe care o furase somnul: ºi punând mâna pe vas, ieºi cum a intrat, încãlecã pe cal ºi pe ici þi-e drumul!
Cãlugãriþa simþi, sãri odatã în sus ºi, vãzând cã lipseºte vasul, începu a se boci de þi se rupeau rãrunchii de milã. Îndatã se adunarã cãlugãriþele ºi se vãicãreau de focul ce le ajunsese. Pustnicul, dacã vãzu cã s-a spãlat pe mâini de vasul cu botez, cãtã cãtre fata de împãrat cum zbura cu Galben-de-soare ºi, rãdicând mâinile în sus ºi îngenuchind, o blestemã zicând:
- Doamne, Doamne sfinte! fã ca nelegiuitul care a cutezat sã punã mâna lui pângãritã pe sfântul vas cu botez sã se facã muiere, de va fi bãrbat iarã de va fi muiere, sã se facã bãrbat!
ªi îndatã rugãciunea pustnicului se ascultã. Fata împãratului se fãcu un flãcãu de-þi era dragã lumea sã te uiþi la el.
Cum ajunse la împãratul, se mirã ºi nu ºtia ce sã creazã ochilor sãi, bãgând de seamã cã se schimbase lui i se pãrea cã nu mai este cum era la plecare, ci cã acum e mai chipeº ºi mai semeþ. Cum dete vasul, zise:
- Mãrite împãrate, þi-am fãcut slujbele cu care m-ai însãrcinat. Socotesc cã acum am sfârºit. Fii fericit ºi domneºte cu pace cât mila Domnului va voi!
- Sunt mulþumit de slujbele tale, zise împãratul sã ºtii cã dupã moartea mea tu ai sã te urci pe scaunul împãrãþiei mele, fiindcã eu n-am moºtenitor pânã acum. Iarã dacã Dumnezeu îmi va da un fiiu, tu vei fi mâna lui cea dreaptã.
Toþi sfetnicii ºi fiii de împãraþi erau de faþã când a zis împãratul vorbele acestea.
Ileana Simziana, dacã vãzu cã i se împlini ºi astã voinþã, se hotãrî sã-ºi rãzbune asupra împãratului, pentru cã trimise tot pe Fãtul ei frumos la toate slujbele cele grele, care puteau sã-l rãpunã cãci ea credea cã însuºi împãratul se va duce sã-i aducã vasul cu botez, fiindcã el putea mai lesne s-o facã, de vreme ce toþi se supuneau la porunca lui.
Ea porunci sã încãlzeascã baia ºi împreunã cu împãratul sã se îmbãieze în laptele iepelor ei. Dupã ce intrã în baie, porunci sã-i aducã armãsarul ca sã sufle aer rãcoros. ªi dacã veni, armãsarul suflã cu o narã înspre dânsa rãcoare, iarã cu altã narã înspre împãratul aer înfocat, încât fierse ºi maþele dintr-însul, ºi rãmase mort pe loc.
Mare vâlvã se fãcu în împãrãþie când se auzi de moartea împãratului celui mare ºi tare toþi din toate pãrþile se adunarã ºi-i fãcurã o înmormântare d-ale împãrãteºtile.
Dupã aceasta, zise Ileana Simziana Fãtului-Frumos:
- Tu m-ai adus aici, tu mi-ai adus herghelia, tu ai omorât pe zmeul care mã furase, tu mi-ai adus vasul cu botez, tu sã-mi fii bãrbat. Aidem sã ne îmbãiem ºi sã ne cununãm.
- Eu te voi lua, dacã tu mã alegi, rãspunse Fãt-Frumos darã sã ºtii cã în casa noastrã voi ca sã cânte cocoºul, iarã nu gãina.
Se învoirã ºi intrarã în baie. Ileana chemã armãsarul ei ca sã încropeascã laptele în care se vor îmbãia. Chemã ºi împãratul cel nou pe Galben-de-soare. ªi astfel amândoi caii se întreceau care de care sã facã baia mai potrivitã de caldã stãpânului sãu, ºi mai nimerit de încropitã.
Dupã ce s-au îmbãiat, a doua zi s-au ºi cununat. Apoi s-au urcat în scaunul împãrãþiei. Trei sãptãmâni þinurã veseliile, ºi toatã lumea se bucura cã le-a dat Dumnezeu un împãrat aºa de viteaz, care fãcuse atâtea isprãvi.
Iarã el domni cu dreptate ºi cu frica lui Dumnezeu, ocrotind pe sãraci ºi neasuprind pe nimeni, ºi domnesc ºi în ziua de astãzi de n-or fi murit.
Eram ºi eu p-acolo ºi cãscam gura pe dinafarã, pe la toate sãrbãrile, cãci nici pomenealã nu era sã fiu ºi eu poftit, ºi apoi se ºtie cã nepoftitul scaun n-are.
Încãlecai p-o ºea ºi v-o spusei d-voastrã aºa.

#4 Maya

A fost odatã ca niciodatã etc.
A fost odatã un împãrat. El ajunsese la cãrunteþe, ºi nu se învrednicise a avea ºi el mãcar un copil. Se topea d-a-n picioarele, bietul împãrat, sã aibã ºi el, ca toþi oamenii, mãcar o stârpiturã de fecior, darã în deºert.
Când tocmai, la vreme de bãtrâneþe, iatã cã se îndurã norocul ºi cu dânsul ºi dobândi un drag de copilaº, de sã-l vezi ºi sã nu-l mai uiþi. Împãratul îi puse numele Aleodor. Când fu a-l boteza, împãratul adunã Rãsãrit ºi Apus, Miazãzi ºi Miazãnoapte, ca sã se veseleascã de veselia lui. Trei zile ºi trei nopþi þinurã petrecerile ºi se chefuirã ºi se bucurarã, de o þinurã minte cât trãirã.
Bãiatul de ce creºtea, d-aia se fãcea mai isteþ ºi mai iscusit. Nu mai trecu mult ºi iatã cã împãratul ajunse la marginea groapei. Când fu la ceasul morþii, el luã copilul pe genuchi ºi-i zise:
- Dragul tatei, iatã cã Dumnezeu mã cheamã. Sunt în clipa de a-mi da obºtescul sfârºit. Eu vãz cã tu ai sã ajungi om mare. ªi chiar mort, oasele mele se vor bucura în mormânt de isprãvile tale. Asupra cârmuirii împãrãþiei n-am nimic sã-þi zic, fiindcã tu, cu iscusinþa ta, ºtiu cã ai s-o duci bine. Un lucru numai am sã-þi spui: Vezi tu muntele cela de colo, sã nu te ducã pãcatele sã vânezi p-acolo, cã este nevoie de cap. Acel munte este moºia lui Jumãtate-de-om-cãlare-pe-jumãtate-de- iepure-ºchiop ºi cine calcã pe moºia lui, nu scapã nepedepsit.
Acestea zicând, cãscã gura de trei ori ºi-ºi dete sufletul. Se duse ºi el ca toatã suflarea de pe pãmânt, de pare cã n-a fost de când lumea ºi pãmântul.
Îl jelirã ai sãi, îl jelirã boierii, îl jelirã ºi poporul în cele de pe urmã trebuirã sã-l îngroape.
Aleodor, dupã ce se urcã în scaunul tãtânã-sãu, deºi copilandru, puse þara la cale ca ºi un om matur. Toatã lumea era mulþumitã de domnirea sa, ºi oamenii se fãleau cã le-a fost dat de sus ca sã trãiascã în zilele lui.
Adesea ieºea Aleodor la vânãtoare ca sã-ºi petreacã ceasurile ce-i prisosea de la trebile împãrãþiei. El þinea minte ce-i spusese tãtânã-sãu ºi se silea sã-i pãzeascã cuvintele cu sânþenie.
Într-o zi, nu ºtiu cum fãcu, dus fiind pe gânduri, ºi alunecã de cãlcã pe pãmântul pocitului de om. N-apucã sã facã zece, douãzeci de paºi, ºi iatã cã se pomeni cu dânsul dinaintea lui.
Acum nu-i era lui pentru cã trecuse pe pãmântul omului celui slut ºi scârbos, ci îi era ciudã cum de sã calce vorba tatãlui sãu ce-i spusese cu grai de moarte.
Pocitania pãmântului îi zise:
- Toþi nelegiuiþii ce-mi calcã hotarul cad în robia mea.
- Mai întâi trebuie sã ºtii, îi rãspunse Aleodor, cã din nebãgare de seamã ºi fãrã de voia mea am cãlcat pe cuprinsul tãu, ºi n-am nici un gând rãu asuprã-þi.
- Eu te socoteam mai altfel darã vãz cã ai de gând sã-þi cei iertãciune de la mine ca toþi fricoºii.
- Ba sã mã fereascã Dumnezeu! Eu þi-am spus curatul adevãr, ºi dacã vrei luptã, alege-þi: în sãbii sã ne tãiem, în buzdugane sã ne lovim, ori în luptã sã ne luptãm.
- Nici una, nici alta. Ci, ca sã scapi de pedeapsã alt chip nu e, decât sã te duci sã-mi aduci pe fata lui Verdeº împãrat.
Aleodor voi sã se codeascã oarecum, ba cã trebile împãrãþiei nu-l iartã sã facã o cãlãtorie aºa de lungã, ba cã n-are cãlãuz, ba cã una, ba cã alta darã aºi! unde vrea sã ºtie pocitul de toate astea! El o þinea una, sã-i aducã pe fata lui Verdeº împãrat, dacã vrea sã scape de ponosul de tâlhar, de cãlcãtor de drepturile altuia, ºi sã rãmâie cu sufletul în oase.
Aleodor se ºtia vinovat. Deºi fãrã voia lui, darã ºtia cã a fãcut un pãcat de a cãlcat pe moºia slutului. Mai ºtia iarã cã de omul dracului, sã dai ºi sã scapi. Sã n-ai nici în clin, nici în mânecã cu dânsul. Fãgãdui în cele din urmã sã-i facã slujba cu care-l însãrcina.
Jumãtatea-de-om-cãlare-pe-jumãtate-de-iepure-ºchiop ºtia cã, deoarece Aleodor i-a fãgãduit, apoi are sã-ºi þie cuvântul, ca unul ce era om de omenie, ºi-i zise:
- Pasã cu Dumnezeu, ºi sã-þi ajute sã vii cu izbândã bunã.
Aleodor plecã. ªi cum mergea el gândindu-se ºi rãzgândindu-se cum sã-ºi împlineascã sarcina mai bine, cãci îºi dãduse cuvântul, se pomeni la marginea unui eleºteu ºi o ºtiucã se zbãtea de moarte pe uscat.
Cum o vãzu, el se duse sã o ia ca sã-ºi aline foamea cu dânsa. ªtiuca îi zise:
- Nu mã omorî, Fãt-Frumos ci mai bine dã-mi drumul în apã, cã mult bine þi-oi prinde când cu gândul nu-i gândi.
Aleodor o ascultã ºi o dete în apã. Atunci ºtiuca îi mai zise:
- Þine acest solziºor, ºi când vei gândi la mine, eu voi fi la tine.
Flãcãul plecã mai înainte ºi se tot mira de o astfel de întâmplare.
Când, iacã se întâlneºte cu un corb ce avea o aripã ruptã. ªi voind sã vâneze corbul, el îi zise:
- Fãt-Frumos, Fãt-Frumos, decât sã-þi încarci sufletul cu mine, mai bine ai face sã-mi legi aripa, cã mult bine þi-oi prinde.
Aleodor îl ascultã, cãci era bãiat viteaz ºi de treabã, ºi îi legã aripa. Când era sã plece, corbul îi zise:
- Þine peniþa asta, voinicule, ºi când vei gândi la mine, eu voi fi la tine.
Luã peniþa Aleodor, ºi-ºi cãtã de drum. Darã nu fãcu ca la o sutã de paºi ºi iatã cã dete peste un tãune. Când se gãtea a-l strivi cu piciorul, tãunele zise:
- Cruþã-mi viaþa, Aleodor împãrat, ºi eu te voi mântui pe tine de la moarte. Þine acest pufuleþ din aripioara mea, ºi când vei gândi la mine, eu voi fi la tine.
Auzind Aleodor unele ca acestea, ºi cã îi zise ºi pre nume, odatã ridicã piciorul ºi lãsã pe tãune sã se ducã în voia lui.
ªi mergând înainte cale de nu ºtiu câte zile, dete de palaturile lui Verdeº împãrat. Cum ajunse aci, se puse la poartã ºi aºteptã cã doar de va veni cineva sã-l întrebe ce cautã.
Stete o zi, stete douã ºi ca sã vie cineva sã-l întrebe ce voieºte, ba. Când fu în ziua d-a treia, Verdeº împãrat chemã slujitorii ºi le dete o gurã de or pomeni-o.
- Cum se poate, le zise el, sã stea omul trei zile la poarta mea ºi sã nu meargã nimeni sã-l cerceteze? Pentru asta vã plãtesc eu simbrie? Pentru asta vã am eu la mine pe procopsealã?
Slujitorii dedeau din colþ în colþ ºi nu ºtiau ce sã rãspunzã. În cele de pe urmã, chemã pe Aleodor ºi-l duse înaintea împãratului.
- Ce vrei, flãcãule, îi zise împãratul, ºi ce aºtepþi la poarta curþilor mele?
- Ce sã voi, mãrite împãrate, îi rãspunse el, iatã sunt trimis sã-þi cer fata.
- Bine, bãiete. Darã mai întâi trebuie sã facem legãturã, cãci aºa este obiceiul la curtea mea. Ai voie sã te ascunzi unde vei voi, în trei zile d-a rândul. Dacã fie-mea te va gãsi, capul þi se va tãia ºi se va pune în parul ce a mai rãmas, din o sutã, fãrã cap. Iarã dacã nu te va gãsi, atunci cu cinste împãrãteascã o vei lua de la mine.
- Am nãdejde la Dumnezeu, mãrite împãrate, cã nu mã va lãsa sã piei. Parului îi vom putea da ºi altceva nu tot cap de om. Sã facem legãtura.
- Aºa?
- Aºa.
Se puserã ºi fãcurã legãtura scriserã carte ºi o întãrirã.
Viind fata de faþã, se învoirã ca a doua zi el sã se ascunzã cum va ºti mai bine. Iarã dacã se învoirã, el rãmase într-un neastâmpãr ce-l chinuia mai cumplit decât moartea. El se gândea ºi se rãzgândea cum sã se ascunzã mai bine. Vezi cã era vorba de capul lui, iarã nu de altceva. ªi tot mergând pe gânduri ºi tot plãnuind, iatã cã-ºi aduse aminte de ºtiucã. Scoase solzul, se uitã ºi gândi la stãpâna lui când, iatã, mãre, cã ºtiuca ºi venise ºi-i zise:
- Ce pofteºti de la mine, Fãt-Frumos?
- Ce sã poftesc? Iacã, iacã, ce mi s-a întâmplat. Nu ºtii tu ceva sã mã înveþi ce sã fac?
- Ia nu te mai îngrija. Lasã pe mine.
ªi îndatã, lovind din coadã, fãcu pe Aleodor un1 cosãcel ºi îl ascunse pe fundul mãrii, printre ceilalþi cosãcei.
Când se sculã fata, îºi luã ocheanul ºi se uitã cu el în toate pãrþile. Nu-l vãzu. De unde ceilalþi care venise sã o cearã în cãsãtorie se ascundeau prin pivniþi, pre dupã case, pre dupã câte o ºirã de paie, sau prin vreo culã pãrãsitã, Aleodor se ascunse astfel, încât fata intrã la grije cã a sã fie biruitã. Ce-i veni ei, se uitã cu ocheanul ºi în mare, ºi îl zãri pe fundul mãrii, printre cosãcei. Pasãmite, ocheanul ei era nãzdrãvan.
- Ieºi d-acolo, hoþomanule, îi zise ea râzând. Ce mi te-ai posmãgit aºa? Din coºcogeamite omul te-ai fãcut un cosac ºi mi te-ai ascuns în fundul mãrii.
N-avu încotro ºi trebui sã iasã.
Ea zise ºi împãratului:
- Mi se pare, tatã, cã flãcãul ãsta mi-a venit de hac. ªi mult e nurliu ºi drãgãlaº. Chiar de l-oi afla pânã la a treia oarã, sã-l ierþi, tatã, cã nu e prost ca ceilalþi. Boiul lui îl aratã a fi ceva mai deosebit.
- Vom vedea, îi rãspunse împãratul.
A doua zi, ce-i veni lui, se gândi la corb. Acesta fu numaidecât dinaintea lui, ºi-i zise:
- Ce mai vrei, stãpâne?
- Ia uitã-te, neiculiþã, ce mi s-a întâmplat nu ºtii tu ceva sã mã înveþi?
- Sã cercãm.
ªi lovindu-l cu aripa, îl fãcu un pui de corb ºi îl vârî într-un stol de corbi ce se urcase pânã la vântul turbat.
Cum se sculã fata, îºi luã ocheanul ºi iarãºi îl cãtã prin toate locurile. Nu e. Cautã-l pe pãmânt, nu e. Cautã-l prin ape ºi prin mãri, nu e. Se luã de gânduri fata. Când, cãtre nãmiezi, ce-i veni ei, se uitã ºi în sus. ªi zãrindu-l în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul, ºi-i zise:
- Ghidi, ghidi, tãlharule ce eºti! Dã-te jos d-acolo, omule, ce mi te-ai fãcut aºa pitcoace de pasãre? Nici în rai nu scapi de mine!
Se dete jos, cã n-avea ce face. Împãratul începu a se minuna ºi el de isteþimea lui Aleodor ºi-ºi plecã urechea la rugãciunea ficei sale.
Însã, fiindcã legãtura era ca sã se ascunzã pânã de trei ori, împãratul zise:
- D-a minune, ia sã vedem unde are sã se mai ascunzã?!
A treia zi, dis-de-dimineaþã, se gândi la tãune. Acesta veni într-un suflet. Dupã ce îi spuse ce voieºte, tãunele zise:
- Lasã pe mine, ºi de te-o gãsi, eu aici sunt.
Îl fãcu o lindinã ºi-l ascunse chiar în coada fetei, fãrã sã simþã ea.
Sculându-se fata ºi luând ocheanul, îl cãutã toatã ziua, ºi, ca sã dea de dânsul, nici cât. Ea se da de ceasul morþii, cãci îl simþea, i se arãta ei a fi p-aci prin preajmã, darã de vãzut nu-l vedea. Cãtã cu ocheanul prin mare, pre pãmânt, prin vãzduh, darã nu-l vãzu nicãiri. Cãtre searã, obositã de atâta cãutare, strigã:
- Ci ia aratã-te odatã. Te simþ cã eºti p-aci p-aproape, darã nu te vãz. Tu m-ai biruit, a ta sã fiu.
Dacã auzi el cã este biruitã, se dete biniºor jos din coada ei ºi se arãtã. Împãratul n-avu nici el ce mai zice, ºi îi dete fata. Când plecarã, îi petrecu cu mare cinste ºi alai, pânã afarã din împãrãþia lui.
Pe drum, ei stãturã sã facã popas. ªi dupã ce îmbucarã câte ceva, el puse capul în poala ei ºi adormi. Fata de împãrat, tot uitându-se la el, i se curgea ochii dupã frumuseþea ºi dupã boiul lui. Inima îi dete brânci ºi ea nu se putu opri, ci îl sãrutã. Aleodor, cum se deºteptã, îi trase o palmã de auzi câinii în Giurgiu. Ea plânse ºi îi zise:
- I! Aleodor dragã, darã grea palmã mai ai!
- Te-am pãlmuit pentru fapta ce ai fãcut cãci eu nu te-am luat pentru mine, ci pentru cela ce m-a trimis pe mine.
- Apoi bine, frãþioare, de ce nu mi-ai spus aºa de acasã cãci atunci ºtiam ºi eu ce sã fac darã lasã, nici acum nu e timpul trecut.
Pornind ºi de aici, ajunserã cu sãnãtate la Jumãtatea-de-om- cãlare-pe-jumãtate-de-iepure-ºchiop.
- Iatã m-am închinat cu slujba, zise Aleodor, ºi voi sã plece.
Fata, când vãzu pe acea iazmã, se cutremurã de scârbã ºi nu voia sã rãmâie la dânsul o datã cu capul.
Slutul se dete pe lângã fatã ºi începu s-o linguºeascã cu vorbe mierloitoare ºi sã se ia cu binele pe lângã dânsa. Darã fata îi zise:
- Piei de dinaintea mea, satano, cã te trimit la mumã-ta, Iadul, care te-a vãrsat pe faþa pãmântului.
Sluþenia de neom se topea de dragostea fetei, se lungea cu burta pe pãmânt ºi umbla cu ºoºele, cu momele sã înduplece pre fatã a-l lua de bãrbat.
Darã, aºi! feritu-l-a sântuleþul sã se apropie de dânsa! cãci îl þinea þintuit în loc cu ochii cât de colo. Din satanã, din iazmã ºi din spurcãciune nu-l mai scotea.
- Piei, necuratule, de pe faþa pãmântului, sã scape lumea de o ciumã ºi de o holerã ca tine.
Mai stãrui ce mai stãrui, ºi dacã se vãzu înfruntat pânã într-atât, iazma plesni de necaz, cum de sã fie el ocãrât atât de mult de o cutrã de muiere.
Atunci Aleodor întinse coprinsul sãu ºi peste moºia lui Jumãtate-de-om-cãlare-pe-jumãtate-de-iepure-schiop, luã de soþie pe fata lui Verdeº împãrat ºi se întoarse la împãrãþia lui.
Când îl vãzurã alde gloatele venind teafãr, alãturi cu o soþioarã de-i râdeu ºi stelele de frumoasã, îl primirã cu mare bucurie ºi urcându-se din nou în scaunul împãrãþiei, domni ºi trãi în fericire, pânã se istovirã.
Iarã eu încãlecai p-o ºea ºi v-o spusei dumneavoastrã aºa.

#5 Maya

Petre Ispirescu
_______________________________________________________________________

Broasca þestoasã cea fermecatã

A fost odatã ca niciodatã etc.
A fost odatã un împãrat, ºi el avea trei feciori. Când le-a venit ºi lor vremea de însurãtoare, le-a zis împãratul:
- Dragii mei copii, v-aþi fãcut mari mergeþi de vã cãutaþi ursitele, ca sã intraþi ºi voi în rândul oamenilor.
- Vorbele tale, tatã, sunt pentru noi ca o icoanã la care ne închinãm, rãspunserã copiii ºi, dupã ce îi sãrutarã mâna, se gãtirã, care mai de care, sã plece mai curând.
Fiul cel mare se îmbrãcã cu hainele ce le avea el mai bune, luã oaste cu dânsul ºi bãnet de ajuns.
Mergând spre rãsãrit, ajunse la curtea unui împãrat care avea o fatã, singurã la pãrinþi. O peþi de la tatãl ei, împãratul, ºi învoiala se ºi fãcu.
Asemenea ºi cel mijlociu, dupã ce se dichisi ºi el cum ºtiu mai bine, plecã ºi el înspre apus. Ajunse ºi el la curtea unui alt împãrat, carele asemenea avea o fatã. Fãcurã vorba, ºi iute, iute, se logodi ºi el cu dânsa.
Pe fiul cel mai mic, însã, nu-l trãgea inima a pleca în peþit. Darã n-avu ce-ºi face capului, cãci tatã-sãu îl trimitea întruna sã caute a se cãpãtui ºi el. Luã ºi dânsul niºte haine, numai sã nu zicã nescine cã nu s-a gãtit, de cheltuialã ce pe apã nu curge, ºi plecã ºi el, ºtii, cam în dorul lelii.
Darã unde sã se ducã? Nici el, iacã, nu ºtia. Miºca ºi el picioarele a lene, unul dupã altul înaintea lui, numai sã zicã cã umblã, apucã pe o cãrare ce întâlni în cale, ºi merse pe ea, fãrã sã-ºi dea seama unde se duce. Când, ce sã vezi d-ta? Poteca pe care apucase, îl scoase drept la un eleºteu mare. În cale vãzu o nuia lungã de alun pe care o luã, aºa de florile mãrului, fãrã sã ºtie ce are sã facã cu dânsa.
Ajungând pe marginea eleºteului, se aºezã ºi el acolo jos, ºi, privind cu nedomirire, ia aºa numai ca sã zicã ºi el cã face ceva, bãlãcea cu nuiaua prin apã, ºi fãcea haz cum sare stropii de apã, când o lovea. Apoi începu a cugeta. El vedea cã fiecare strop de apã, când picã înapoi la matcã, se face câte un armean (cerc) împregiurul lui, ºi de ce merge se mãreºte, pânã ce intrã iarãºi în sânul matcei de unde a ieºit, fãrã mai pe urmã sã se cunoascã nici locul unde a picat stropul, nici întinderea armeanului din jurul lui, ci totul rãmânea ca mai-nainte, adicã faþa apei lucie ca o oglindã.
El era dus cu gândurile. Se uita ºi nu mai vedea, tot da cu nuiaua în apã, ºi nu ºtia ce fãcea. Nu mai simþea dacã este, ori nu mai este. Când, iatã cã o broascã þestoasã ieºise pe luciul apei, ºi se uita galeº la dânsul. Unde lovea el cu nuiaua, ºi unde se deschideau talazurile care înconjurau vârful nuielei, acolo, þâºt! ºi dânsa, ºi ochii de la dânsul nu ºi-i mai lua.
Se uita la dânsul parcã sã-l soarbã cu privirea. Darã el nu vedea, nu auzea. Atâta era de dus cu minþile.
În cele din urmã, cum, cum, bãgã de seamã cã o broascã þestoasã se þine dupã vârful nuielei lui. Se uitã ºi el la dânsa, ºi parcã îi zicea inima ceva, darã nu pricepu nimic.
Când se trezi bine din cugetãrile lui, vãzu cã soarele dã în asfinþit. Se sculã biniºor, fãrã sã-i pese de ceva, ºi se duse acasã. A doua zi iarãºi aºa fãcu, fãrã sã-i plesneascã prin cap ceva ºi fãrã sã-ºi mai aducã aminte cã plecase în peþit.
A treia zi, cum se sculã, plecã iarãºi la marginea eleºteului. Pasãmite îl trãgea aþa la ursita lui.
ªi cum sta el acolo ºi se juca cu nuiaua în apã, iarã broasca þestoasã îi tot sãrea pe dinainte ºi se uita la dânsul cu dor, îºi aduse aminte, la urma urmelor, cã el era plecat în peþit, ºi cã fraþii lui erau a se întoarce a doua zi cu logodnicele lor.
Tocmai când voi sã se scoale ºi sã plece spre a merge sã-ºi încerce ºi el norocul, iatã cã broasca mai þâºni o datã, iarã el îºi aruncã ochii la dânsa mai cu bãgare de seamã. Se uitã drept în ochii broaºtei, ºi simþi un nu ºtiu ce, colea la inimioarã, pare cã îl sãgetase ceva. ªezu iarãºi jos. Ar fi voit sã plece, darã parcã îl pironise cineva locului. Mai voi el sã facã ceva cumva, aºa ca sã se depãrteze, darã în deºert. Picioarele nu se mai miºcarã, ca ºi când ar fi fost butucite.
Se mirã de astã lâncezealã. ªi, mai aruncându-ºi cãutãtura la broascã, vãzu ochii ei, pare cã strãluceau de un foc ce simþea cã îl atinge. Atunci îºi luã inima în dinþi ºi strigã:
- Asta sã fie logodnica mea.
- Îþi foarte mulþumesc, dragul meu iubit, îi rãspunse atunci broasca. Cuvântul tãu a sfãrâmat toate farmecele ce mã þineau înlãnþuitã. Tu eºti ursitul inimii mele. Pe tine te voi urma pânã voi avea viaþã în mine.
Se sperie oarecum fiul de împãrat, când auzi pe broascã vorbind.
Ar fi rupt-o d-a fuga, darã graiul ei cel dulce ºi viersul cu lipici ce avea îl fãcu sã-i rãmâie tãlpile lipite de locul unde sta. Broasca se dete de trei ori peste cap ºi se fãcu o zânã gingaºe, ºi plãpândã, ºi frumoasã, cum nu se mai afla sub soare. >i venea flãcãului, de drag, sã o soarbã într-o lingurã de apã. Darã se opri, ºi nu fãcu nici o miºcare, ca sã nu supere ori sã îndãrãtniceascã pe zâna a veni dupã el, cãci simþi cã, de aci înainte, fãrã dânsa nu va putea trãi.
Se puserã la vorbã, ºi nici ei nu ºtiau ce vorbesc. Aci începeau una, aci lãsau alta, pânã ce se pomenirã cã amurgise. ªi fiindcã a doua zi era sã vie fraþii cu logodnicele lor, spuse zânei cã se duce sã înºtiinþeze ºi el pe tãtâne-sãu cã a sã-ºi aducã ºi el logodnica. Broasca intrã iarãºi în eleºteu, iarã dânsul plecã la curtea împãrãteascã. Mergea el, darã parcã-l tot oprea cineva în cale, i se pãrea cã-l trage cineva de la spate de haine. El se tot întorcea de se uita înapoi. Nu vedea nimic, însã el îºi tot întorcea capul ºi se uita. Noroc cã i se scurtase calea ºi ajunse acasã, cãci, de þinea drumul mai lung, te mirã de nu rãmânea cu gâtul strâmb, de atâta uitat înapoi.
Dacã ajunse ºi gãsi pe toþi ai lor adunaþi la tatãl sãu, începu sã le povesteascã ºiritenia celor ce i se întâmplase. Când ajunse sã le spuie cã a zis broaºtei: "Tu sã fii logodnica mea", toþi se umflarã de râs deodatã ºi începurã a-l cam lua peste picior cu vorbe în doi peri ºi cu glume nesãrate. Vru el sã le spuie cine a fost broasca, darã nu-i deterã rãgaz, cãci îi luau vorba din gurã, ºi-l cam dedeau în tãrbãcealã cu graiuri care mai de care pãcãlitoare.
Dacã vãzu, tãcu din gurã ºi înghiþi ruºinea ce-i fãcurã fraþii înaintea tatãlui sãu. Se gândi el: "acum o mie de vorbe un ban nu face. Lasã, îºi zise el, sã vedem cã cine râde mai la urmã, râde mai cu folos".
A doua zi fiecare flãcãu zburã la logodnica sa. Iarã împãratul puse de împodobi palatul ºi cetatea cât se putu mai frumos, ca sã-ºi primeascã nurorile. Oamenii umblau cete, cete prin cetate, ca în zi de sãrbãtoare, ostaºii se gãtirã ca de alai, pânã ºi copiii se veseleau de veselia împãratului.
Venirã unul dupã altul feciorii cei mai mari ai împãratului cu logodnicele lor. Ce e drept, ºi ele erau frumoase, hainele pare cã le erau turnate pe dânsele. Fiecare îºi adusese zestre însemnatã: robi, cai, cãruþe ferecate ºi le primise împãratul cum se cuvine împãraþilor ºi fiilor de împãraþi.
Ei, dacã se adunarã launloc, aduserã vorba iarãºi despre broasca fratelui lor celui mai mic, ºi începurã, împreunã cu logodnicele lor, ,a grãi despre dânsul cam în dodii.
Ii þinurã de rãu tatãl lor, cãci de, orice s-ar zice, fiu îi era =i ãl mic, ºi îl durea la inimã când îl luau în râs, darã toate furã în deºert, cãci, deºi nu mai vorbeau de rãu aievea în faþa împãratului, pe din dos, însã, îºi bãteau mendrele, cum voiau, îºi dedeau coate de râdeau, ºi chiar se vorbirã, amândoi fraþii cu logodnicele lor, sã facã pe fratele lor cel mic de râs ºi de ocarã, când va veni cu broasca þestoasã înaintea împãratului.
Fiul cel mic al împãratului dacã se duse ºi el sã-ºi aducã logodnica, broasca cea þestoasã ieºi din eleºteu la dânsul, se dete de trei ori peste cap ºi se fãcu om ca toþi oamenii. Vorbirã ce vorbirã, apoi fiul împãratului îi zise sã se gãteascã sã meargã. Atunci ea îi rãspunse:
- Dragul meu logodnic, trebuie sã ºtii cã ºi eu sunt fatã de împãrat, ºi încã fatã de împãrat mare, ºi avut, ºi puternic. Darã blestematele de farmece ne-a acoperit palaturile cu apa aceasta murdarã, împãrãþia ne-a fost rãpit-o duºmanii, ºi pe mine m-a fãcut precum m-ai vãzut.
Vorbele ei mieroase, viersul ei plãcut, de pare cã te ungea la inimã, nu altceva, zãpãcise oarecum pe bietul fecior de împãrat, darã, þiindu-ºi firea ºi nepierzându-ºi cumpãtul, el îi mai zise:
- Lasã astea acum. Odatã dacã te-am ales, tu eºti a mea, floncãneascã lumea ce va vrea. Gãteºte-te, îþi zic, ºi aidem, cã ne aºteaptã tatãl, cu fraþii ºi cu cumnatele mele.
- La noi este obiceiul, adãogã zâna, ca înainte de a merge la cununie, sã ne îmbãiem.
- Ne vom îmbãia la palaturile tatãlui meu, rãspunse el.
- De ce sã mai facem p-acolo tevaturã, sã ne îmbãiem aici. ªi fãcând un semn cu mâna, apa eleºteului se trase într-o parte ºi într-alta, ºi în locul lui se vãzurã niºte palaturi, strãlucite de podoabe, încât, la soare te puteai uita, darã la dânsele ba. Aurul cu care erau poleiþi stâlpii ºi ciubucele de pe lângã streaºinã licãrea de-þi lua ochii.
Zâna luã de mânã pe fiul împãratului ºi intrã în palat. Vezi cã el rãmãsese cu ochii bleojdiþi, ca unul ce nici dânsul, de=i era fecior de împãrat, nu mai vãzuse asemenea scumpeturi.
ªi fiind bãile gata ºi apa încropitã numai ca laptele când îl mulge de la oaie, intrarã fiecare în câte o baie ºi se îmbãiarã.
Fiul împãratului nu cuteza sã calce pe pardoseala bãii ºi pe velinþele cele de mare preþ ce erau aºternute prin palat, de milã sã nu le strice frumuseþea.
Baia era pardositã cu tot felul de marmurã lustruitã ºi adusã din meºteºug aºa, încât închipuia fel de fel de flori, de pãsãri ºi câte nagode toate. Apa ciuruia din þeve aurite ºi o lua cu nãstrape ºi cu cãuºe de aur. ªtergarele erau, de mãtase ºi în þesãturã cu fir de cel bun ºi cu mãrgãritare.
Dupã ce ieºirã din baie ºi se îmbrãcarã, trecurã prin grãdinã, unde mirosul florilor îi îmbãta.
Zâna porunci ºi trase la scarã o cãruþã ferecatã în aur, cu patru telegari de mâncau foc. Cãruþa era împodobitã cu pietre nestemate de sclipeau în faþa soarelui, ca cine ºtie ce lucru mare. Ei se urcarã. Cum se puse el lângã dânsa, un luceafãr se aºezã pe fruntea ei, ºi aºa strãlucea de orbea pe cei ce se uitau asupra dânºilor.
Amândoi erau îmbrãcaþi cu niºte haine scumpe ºi foarte frumoase. Caii pornirã. Darã zburau de parcã n-atingeau pãmântul, iarã nu cã mergeau. Într-o clipã ajunserã la împãratul, tatãl bãiatului, carele îi aºtepta ºi se ciudea de atâta întârziere.
Când îi vãzurã, toþi înþeleseserã cã aceasta era femeie de pe alte tãrâmuri, ºi lãuda pe fiul de împãrat pentru o aºa nimeritã ºi neaºteptatã alegere. Fraþii cei mai mari o mâlcirã, vãzând atâta frumuseþe ºi atâta bogãþie. Mai mare strãlucire ºi gingãºie ca aceasta nu se mai vãzuse sub soare ºi pe la dânºii pânã atunci. Începurã a-ºi da coate, a-ºi veni în cunoºtinþã ºi a se cãi de râsul ce fãcuserã de fratele lor.
Împãratul nu mai putu de bucurie, când vãzu cã fiul sãu cel mai mic îi aduce în casã minunea minunilor. Zâna se purtã cu mare bunãcuviinþã, ºi vorbi astfel încât robi toate inimile. Oaspeþii nu-=i mai luau ochii de la dânsa =i urechile lor nu mai ascultau alte vorbe, decât vorbele ei, cã mult erau cu lipici.
Fiii cei mari ai împãratului povãþuirã pe logodnicele lor ca sã facã ºi ele tot ce vor vedea pe zâna cã face, ºi la cununie ºi la masã.
Împãratul îºi împlini pofta inimii lui. El dorise, vezi, sã-ºi cunune toþi copiii într-o zi, ºi aºa ºi fãcu.
Era vesel împãratul pentru aceasta, cât un lucru mare.
Dupã ce se cununarã fiii împãratului cu logodnicele ce-ºi aleseserã fiecare, se prinserã în horã ºi jucarã, ca la nunta unui împãrat. Ceilalþi jucau, nu jucau, darã zâna când juca, pãrea cã n-atinge pãmântul. Lumea privea ºi i se umplea inima de mândrie, cãci fiul cel mic al împãratului lor adusese o aºa zânã sã o domneascã. Oamenii se luau la prinsoare cã nici în cer nu se gãsea o mai mare frumuseþe ca ceea ce aveau ei dinaintea ochilor lor.
Între acestea veni seara, ºi se puse o masã d-alea împãrãteºtile. Împrejurul mesei împãrãteºti, o mulþime de alte mese erau puse pentru boierime, pentru negustorime ºi pentru prostime. Se puserã la masã.
Nurorile cele mari ale împãratului þineau ochii þintã la zânã sã vazã ce face ea ca sã facã ºi ele, dupã povaþa soþilor lor. Zâna, din fiecare fel de bucate ce se aducea la masã, lua câte niþele ºi bãga în sân. Asemenea fãcurã ºi cumnatele ei. Mâncarã ºi se veselirã cât le ceru inima.
Când se scularã de la masã, zâna se duse la împãratul socru, îi sãrutã mâna, îi mulþumi, ºi, scoþând din sân, de unde bãgase bucatele, un mãnunchi de flori bine-mirositoare, i-l dete ca semn de iubire fiascã.
Odatã se umplu locul de un miros aºa de frumos ºi strein, cum nu mai mirosise oamenii locului aceluia. Atunci toþi într-o glãsuire strigarã: "Sã ne trãiascã doamna ºi împãrãteasa noastrã" iar ea, fãrã a se mândri, se trase din naintea împãratului cu totul smeritã ºi se aºezã lângã soþiorul ei.
În calea ei, începu a curge de printre încreþiturile hainei sale mãrgãritare, de umplu locul, iarã mesenii, cu buni, cu pro=ti, se plecarã ºi le adunarã.
Ducându-se ºi nurorile cele mai mari ale împãratului sã-i mulþumeascã, îi sãrutarã ºi ele mâna. Când voirã însã a scoate ºi ele din sân ce puseserã în timpul mesei, bãgarã de seamã cã hainele lor sunt murdare ºi terfelite de bucate, încât nu mai semãna a haine puse pe om, ci a alte dihanii, ºi se fãcu un râs de mila lor în toatã nunta, încât plecarã umilite în cãmãrile lor ca sã se schimbe, fiindcã nu mai era chip a mai sta aºa îngãlate la nuntã.
Atunci mulþimea cu mic, cu mare, ºi împãratul împreunã cu dânsa, strigarã într-un grai, cã aceºti soþi sã-ºi domneascã de aci înainte. Împãratul se coborî din scaun, ºi se urcã fiul cel mic cu soþia sa.
Aceastã împãrãteasã cu rostul ei cel blajin, cu purtarea cea cumpãtatã, se fãcu de o iubirã pânã ºi cumnatele ei. Iarã fiul împãratului, cu agerimea minþii lui, cu înþelepciunea cea fireascã ºi cu poveþele împãrãtesei, soþia lui, domni în pace, în liniºte ºi în veselie toatã viaþa lui.
Eram ºi eu p-acolo. ªi fiindcã am dobândit ºi eu un os de ros, mi-am pus în gând sã vã povestesc, boieri d-voastrã, lucruri care, de s-ar crede, m-ar da de minciunã ºi încãlecai p-o ºa etc.

#6 Maya

Petre Ispirescu
_______________________________________________________________________

Lupul cel nãzdrãvan ºi Fãt-Frumos

A fost odatã ca niciodatã etc.
A fost un împãrat ºi o împãrãteasã. Ei aveau trei copii. Mai aveau pe lângã palaturile lor o grãdinã foarte frumoasã. ªi atât de dragi îi erau florile acestui împãrat, încât însuºi cu multã tragere de inimã le plivea ºi îngrijea de grãdinã. În fundul acestei grãdini crescuse un mãr cu totul ºi cu totul de aur. Împãratul nu mai putea de bucurie cã în grãdina sa se aflã un aºa pom cum nu se gãsea în toatã lumea. Se tot întorcea pe lângã dânsul ºi se tot uita pe de toate pãrþile la el, de i se scurgeau ochii. Când, într-o zi, vãzu cã pomul înmugureºte, înfloreºte, se scuturã florile ºi roadele se aratã apoi spre searã dã în pârguialã. Îi zâmbea mustaþa împãratului ºi îi lãsa gura apã, când se gândea cã a doua zi o sã aibã la masa sa mere de aur, lucru ce nu se auzise pânã atunci.
A doua zi nu se luminase bine de ziuã, ºi împãratul era în grãdinã ca sã vazã merele cele aurite ºi sã-ºi împace nesaþiul ce avea de a se uita la dânsele. Darã rãmase ca ieºit din minte, când, în loc de mere coapte aurii, vãzu cã pomul înmugurise din nou, iarã merele nicãieri. Încã fiind acolo, vãzu cum înfloreºte pomul, cum îi cade florile ºi cum roadele se aratã iarãºi.
Atunci îi mai veni inima la loc ºi se mulþumi a aºtepta pânã a doua zi. În ziua urmãtoare, ia merele de unde nu e. S-a supãrat împãratul, nevoie mare, ºi porunci la paznici sã se puie sã prinzã pe hoþi. Darã aºi! unde e pomana aia!
Pomul înflorea în fiecare zi, se scuturau florile, rodul creºtea ºi seara da în pârg. Noaptea se cocea. Oarecine venea atunci ºi le lua, fãrã sã prinzã de veste oamenii împãratului. Pare cã era un lucru fãcut: acel cineva care lua merele îºi bãtea joc ºi de împãratul ºi de toþi paznicii lui. Acestui împãrat acum nu-i mai era cã nu poate avea mere aurite la masa lui, ciuda cea mai mare era cã nici pârga acestui pom nu o vãzuse mãcar. Aceasta îl întristã pânã într-atâta încât p-aci era sã se scoboare din scaunul împãrãþiei ºi sã-l dea celui ce se va lega a prinde pe hoþ.
Fiii acestui împãrat, pasãmite cã-i simþirã gândul, cãci venirã înaintea lui ºi-l rugarã sã-i lase a pândi ºi ei. Mare fu bucuria împãratului când auzi din gura fiului sãu celui mai mare legãtura ce fãcea de a pune mâna pe hoþ. Le dete, deci, voie, ºi ei se puserã pe lucru. Pândi în ziua dintâi fiul cel mare darã pãþi ruºinea ce pãþise ºi ceilalþi pândari din naintea lui.
A doua zi pândi ºi cel mijlociu darã nici el nu fu mai breaz, ci se întoarse la tatãl sãu cu nasul în jos.
Ei spuserã cã pânã la miezul nopþii o duc cum o duc, darã cã dupã aceea nu se pot þine pe picioare de piroteala ce-i apucã ºi cad într-un somn adânc, ºi nu mai ºtiu nimic.
Fiul cel mai mic asculta ºi tãcea. Apoi, dupã ce sfârºirã de spus fraþii cei mai mari ce li se întâmplase, se ceru ºi el de la tatã-sãu ca sã-l lase sã pândeascã ºi el. Cât de trist era tatã-sãu pentru cã nu se gãsea nici un voinic care sã-i prinzã pe hoþii merelor, râse când îl auzi. Iarã dupã multe rugãciuni se înduplecã. Atunci fiul cel mai mic se pregãti de pândã.
Cum veni seara, îºi luã tolba cu sãgeþile, arcul ºi paloºul, ºi se duse în grãdinã. κi alese un loc singuratic ºi depãrtat de orice pom ºi de zidari, astfel ca sã n-aibã de ce se rezema. Se hotãrî a sta în picioare pe un trunchi de pom tãiat, astfel încât când i-ar veni somn ºi ar moþãi, sã cazã jos ºi sã se deºtepte. Aºa fãcu, ºi dupã ce cãzu de vro douã ori, i se sperie somnul ºi rãmase treaz ºi nebântuit de pirotealã.
Când, colea despre ziuã, când somnul e mai dulce, auzi un fâlfâit ca de un stol de paseri cã se apropie.
Trase cu urechea ºi simþi cã cineva jumuleºte pomul de mere. Scoase o sãgeatã din tolbã, o aºezã la arc ºi, trac! trase o sãgeatã ºi nu se fãcu nici o miºcare. Trac! mai trase una ºi iarãºi nimic. Când trase cu a treia, fâlfâitul se auzi din nou ºi el pricepu cã stolul de pãsãri trebuie sã fi zburat. Se apropie de mãrul de aur ºi vãzu cã hoþul n-avusese timp a lua toate merele. Luase ce luase, darã tot mai rãmãsese. Stând el acolo, i se pãru cã vede lucind ceva pe jos. Se plecã ºi ridicã acel ceva ce lucea. Când, ce sã vezi d-ta? douã pene cu totul ºi cu totul de aur.
Cum se fãcu ziuã, culese câteva mere, le puse pe o tipsie de aur, ºi cu penele la cãciulã se duse de le înfãþiºã tatãlui sãu. Împãratul vãzând merele, mai-mai era sã-ºi iasã din minþi, de bucurie darã îºi þinu firea. Puse de strigã prin toatã cetatea cã fiul sãu cel mic a izbutit sã aducã mere ºi sã ºi afle cã hoþul este o pasãre.
Fãt-Frumos zise tatãlui sãu sã-i dea voie acum sã caute ºi pe hoþ. Tatãl sãu nu mai voia sã ºtie de hoþ, deoarece i-a ajutat Dumnezeu sã vazã merele cele atât de mult dorite. Darã fiul cel mic al împãratului nu se lãsã numai pe aceea, ci stãrui pânã ce împãratul îi dete voie sã meargã a cãuta ºi pe hoþ. Se gãti de drum iarã când fu a pleca, îºi scoase penele cele de aur de la cãciulã ºi le dete împãrãtesei, muma lui, ca sã le poarte ea pânã s-o întoarce el.
Luã haine de primenealã ºi bani de cheltuialã, îºi atârnã tolba cu sãgeþile la spate, paloºul la coapsa stângã, ºi, cu arcul într-o mânã ºi cu alta de gâtul credinciosului sãu, porni la drum. ªi aide, ºi aide, merse cale lungã depãrtatã, pânã ce ajunse în pustietate. Aci fãcu popas ºi sfãtuindu-se cu robul sãu cel credin- cios, gãsi cu cale sã apuce spre rãsãrit. Mai cãlãtorind ei o bucatã bunã, ajunse la o pãdure deasã ºi stufoasã. Prin bungetul ãsta de pãdure mergând ei pe dibuitele, cãci altfel era peste poate, zãrirã în depãrtare un lup groaznic de mare ºi cu fruntea de aramã. Îndatã se ºi gãtirã de apãrare. Când furã aproape de lup de o bãtaie de sãgeatã, puse Fãt-Frumos arcul la ochi. Vãzând lupul una ca aceasta, strigã:
- Stãi, Fãt-Frumos, nu mã sãgeta, cã mult bine þi-oi prinde vreodatã.
Fãt-Frumos îl ascultã ºi lãsã arcul în jos. Apropiindu-se lupul ºi întrebându-l unde merge ºi ce cautã prin astfel de pãduri nestrãbãtute de picior de om, Fãt-Frumos îi spuse toatã întâmplarea cu merele din grãdina tatãlui sãu, ºi cã acum merge sã caute pe hoþ.
Lupul îi spuse cã hoþul era împãratul pãsãrilor. Cã el când venea a fura merele, aduna pasãrile cele mai agere la zbor ºi cu ele în stol venea de le culegea. Cã acea pasãre se aflã la împãrãþia de la marginea acestei pãduri. Îi mai spuse cã toatã megieºia se vaitã de furturile ce face ea poamelor de prin grãdini, ºi le arãtã drumul cel mai apropiat ºi mai lesnicios. Apoi, dându-i un meriºor frumos la vedere, îi mai zise:
- Þine, Fãt-Frumos, acest meriºor. Când vei avea trebuinþã de mine vreodatã, sã te uiþi la el, sã gândeºti la mine ºi eu îndatã voi fi acolo.
Fãt-Frumos primi meriºorul ºi-l bãgã în sân, apoi, luându-ºi rãmas bun, porni cu credinciosul sãu ºi, strãbãtând desiºurile pãdurii, ajunse la cetatea în care se afla acea pasãre. Cercetã prin cetate ºi i se spuse cã împãratul locului aceluia o þine într-o colivie de aur în grãdina sa.
Aceasta îi fu de ajuns a ºti.
Dete câteva târcoale curþii împãrãteºti ºi luã aminte la toate amãnunturile ce înconjura curtea. Cum se fãcu searã, veni cu credinciosul sãu ºi se pitulã la un colþ, aºteptând acolo pânã se liniºtirã toþi cei din curte. Apoi credinciosul lui puindu-se piuã, Fãt-Frumos se urcã pe dânsul d-aci pe coama zidului, ºi sãri în grãdinã. Când puse mâna pe colivie, o datã þipã pasãrea ºi, cât ai zice mei, se vãzu înconjurat de o mulþime de paseri, care mai mici, care mai mari, þipând pre limba lor. ªi atâta larmã fãcurã, încât se deºteptarã toþi slujitorii împãrãteºti. ªi viind în grãdinã, gãsirã pe Fãt-Frumos cu colivia în mânã ºi pasãrile dându-se la el sã-l sfâºie, iarã el apãrându-se.
Puserã slujitorii mâna pe el ºi-l duserã la împãratul, carele ºi dânsul se sculase sã vazã ce se întâmplase. Cum îl vãzu împãratul, îl ºi cunoscu apoi prinse a-i zice:
- Îmi pare rãu, Fãt-Frumos, de aceastã întâmplare. De ai fi venit cu binele, sau cu rugãciuni, sã-mi ceri pasãrea, poate m-aº fi înduplecat sã þi-o dau de bunãvoia mea darã acum, prins cu mâna în sac, cum se zice, dupã datinile noastre, cu moarte trebuie sã mori. ªi numele îþi va rãmânea pângãrit cu ponosul de tâlhar.
- Aceastã pasãre, luminate împãrate, rãspunse Fãt-Frumos, ne-a jefuit de mai multe ori merele de aur din pomul ce are tãtâne-meu în grãdina sa, ºi de aceea am venit sã pui mâna pe hoþ.
- Poate sã fie adevãrat ceea ce spui tu, Fãt-Frumos, darã la noi, împotriva datinelor noastre eu n-am nici o putere. Numai o slujbã însemnatã fãcutã împãrãþiei noastre te poate scãpa ºi de ponos ºi de moarte.
- Spune ce slujbã sã-þi fac, ºi mã voi încumeta.
- De vei izbuti sã-mi aduci iapa cea sireapã ce este la curtea împãratului meu vecin, vei scãpa cu faþa curatã, ºi-þi voi da pasãrea cu colivia.
Fãt-Frumos primi. ªi chiar în acea zi ºi plecã cu credinciosul sãu rob.
Ajungând la curtea împãratului vecin, luã cunoºtinþã de iapã ºi de împrejmuirea curþii. Apoi, cum veni seara, se aºezã cu credin- ciosul lui la un colþ de curte, unde i se pãru a fi un loc de pârleaz.
El vãzuse iapa cum o plimbau doi slujitori, ºi se minunã de frumuseþea ei. Ea era albã, avea cãpãstrul aurit ºi împodobit cu pietre nestemate, de lumina ca soarele.
Pe la miez de noapte, când somnul este mai dulce, Fãt-Frumos zise credinciosului sãu de se puse piuã, iarã el se urcã pe dânsul, apoi pe zid ºi sãri în curtea împãratului. Merse pe dibuitele ºi în vârful degetelor, pânã ce ajunse la grajd ºi, deschizând uºa, puse mâna pe cãpãstru ºi trãgea iapa dupã dânsul. Cum ajunse iapa la uºa grajdului, unde ninchezã o datã de haui vãzduhul ºi urlã toatã curtea ºi palaturile. Îndatã sãrirã toþi cu totul, puserã mâna pe Fãt-Frumos ºi-l duserã la împãratul, carele ºi el se sculase. Acesta, cum îl vãzu pe Fãt-Frumos, îl ºi cunoscu.
Îl înfruntã pentru fapta cea miºeleascã ce era sã sãvârºeascã, ºi-i spuse cã datinele þãrii sale dã morþii pe furi, ºi cã împotriva acelor datine el n-are nici o putere.
Fãt-Frumos îi spuse drept toatã ºiritenia cu merele, cu pasãrea ºi cu cele ce îi zisese sã facã împãratul, vecinul sãu.
Atunci împãratul îi zise:
- De vei putea, Fãt-Frumos, sã-mi aduci pe Zâna Crãiasa, poate cã vei izbuti sã scapi de moarte ºi sã-þi rãmâie numele nepãtat.
Fãt-Frumos se încumese ºi, luând pe credinciosul sãu cu sine, plecã. Pe drum îºi aduse aminte de meriºor. Îl scoase din sân, se uitã la dânsul ºi se gândi la lup. ªi cât te-ai ºterge la ochi, lupul fu aci.
- Ce pofteºti, Fãt-Frumos? îi zise.
- Ce sã poftesc, îi rãspunse el. Iaca, iaca, iacã ce mi s-a întâmplat. Cum sã fac eu acum sã mã întorc cu ispravã bunã?
- De asta îþi este? Las' pe mine, cã treaba este ca ºi sfârºitã. ªi pornirã câteºitrei spre Zâna Crãiasa.
Când furã aproape de Zâna Crãiasã, fãcurã popas într-o pãdure de unde se vedea palaturile cele strãlucite ale zânei. Se învoirã ca Fãt-Frumos ºi cu credinciosul sãu sã aºtepte la tulpina unui copac bãtrân, pânã s-o întoarce lupul.
ªi mândre palaturi mai avea zâna, mãre. Însuºi lupul se mirã de frumuseþea ºi de rânduiala cea bunã ce era p-acolo. Cum ajunse, fãcu ce fãcu ºi se furiºã în grãdinã.
Ce sã vezi d-ta? Nici un pom nu mai era verde. Le cãzuse frunza, ºi crãcile, ºi rãmurelele, de erau ca despuiaþi. Pe jos, frunzele cãzute erau fãcute scrum de uscãciune. Numai un stuf de trandafiri mai era înfrunzit ºi plin de boboci, unii în floare ºi alþii deschiºi. Ca sã ajungã pânã la dânsul, lupul trebui sã meargã în vârful degetelor ca sã nu fâºie frunzetul cel uscat, ºi se ascunse în acel crânguleþ înflorit. Stând el acolo ºi pândind, iatã cã iese Zâna Crãiasã din palaturi, însoþitã de douãzeci ºi patru de roabe, ca sã se plimbe prin grãdinã.
Când o vãzu lupul, p-aci, p-aci era sã uite pentru ce venise ºi sã se dea de gol darã se stãpâni. Cãci era aºa de frumoasã, cât nu s-a mai vãzut ºi nu se va mai vedea pe faþa pãmântului. Avea un pãr, nene, cu totul ºi cu totul de aur. Cosiþele ei lungi ºi stufoase, de-i bãtea pulpele. Când se uita la cineva cu ochii ei ceia mari ºi negri ca murele, îl bãga în boale avea niºte sprâncene bine arcuite, de pare cã erau scrise, ºi o pieliþã mai albã ca spuma laptelui. Dupã ce dete câteva târcoale prin grãdinã cu roabele dupã dânsa, veni ºi la stuful de trandafir sã rupã câteva flori. Când lupul, care era ascuns în crâng, odatã se repezi, o luã în braþe ºi pe ici þi-a fost drumul. Iarã roabele, de spaimã se împrãºtiarã ca puii de potârniche. Într-un suflet alergã lupul ºi o dete leºinatã în braþele lui Fãt-Frumos. Acesta, cum o vãzu, se pierdu cu firea darã lupul îi aduse aminte cã e voinic, ºi-ºi veni în sine. Mulþi împãraþi voise sã o fure, darã se rãpuserã.
Fãt-Frumos prinsese milã de ea, ºi nu-i mai venea a o da altuia.
Zâna Crãiasã, dupã ce se deºteptã din leºin ºi se vãzu în braþele lui Fãt-Frumos, prinse a-i zice:
- Dacã tu eºti lupul care m-a furat, a ta sã fiu. Fãt-Frumos îi rãspunse:
- A mea sã fii, nedespãrþitã pânã la moarte.
Apoi se înþeleserã la cuvinte, ºi spuse fiecare ºiritenia istoriei sale.
Vãzând lupul dragostea ce se încinsese între ei, zise:
- Lãsaþi pe mine, cã toate le întocmesc eu dupã vrerea voastrã. ªi plecarã a se întoarce de unde veniserã.
Pe drum, lupul se dete de trei ori peste cap, ºi se fãcu întocmai ca Zâna Crãiasã. Pasãmite lupul era nãzdrãvan.
Se vorbirã ei, ca credinciosul lui Fãt-Frumos sã stea cu Zâna Crãiasã la tulpina unui copaci mare în pãdure, pânã se va întoarce Fãt-Frumos cu iapa sireapã.
Ajungând la împãratul cel cu iapa, Fãt-Frumos îi dete pre prefãcuta Zânã Crãiasã. Cum o vãzu împãratul, i se muie inima ºi prinse un dor de dânsa, de nu se poate povesti.
Împãratul îi zise:
- Vrednicia ta, Fãt-Frumos, te-a scãpat ºi de ocarã ºi de moarte. Acum te ºi rãsplãtesc pentru aceasta, dându-þi în dar iapa.
Cum puse mâna pe iapã ºi pe cãpãstrul cel minunat, Fãt-Frumos o luã la sãnãtoasa ºi, puind pe Zâna Crãiasã cãlare pe iapã, porni cu dânsa ºi trecu hotarele acelei împãrãþii.
Împãratul adunã numaidecât pe sfetnicii sãi ºi purcese la bisericã ca sã se cunune cu Zâna Crãiasã. Când fu la uºa bisericii, prefãcuta Zânã se dete de trei ori peste cap ºi se fãcu iarãºi lup, carele, clãnþãnind din colþi, îºi arãtã dinþii rânjind cãtre curtenii împãratului. Aceºtia, cum vãzurã, deodatã îngheþarã de fricã. Apoi, dupã ce se mai dezmeticirã, se luarã dupã dânsul cu chiote ºi cu uideo. Darã lupul, sã te þii, pârleo! lungi pasul lupeºte, se duse, duluþã, de nu mai dete cu mâna de dânsul. ªi ajungând pe Fãt-Frumos ºi pe ai sãi, merse cu dânºii. Când fu aproape de curtea împãratului cel cu pasãrea, fãcurã ca ºi la cellalt împãrat. Lupul, schimbat în iapã sireapã, fu dus la împãratul, carele, vãzând iapa, nu se mai ºtia de bucurie.
Dupã ce primi cu multã omenie pe Fãt-Frumos, împãratul acesta îi zise:
- Ai scãpat, Fãt-Frumos, ºi de ponos ºi de moarte. Iarã eu îmi voi þinea cuvântul împãrãtesc, ºi mulþumirea mea va fi pururea cu tine.
Porunci, ºi numaidecât i se dete pasãrea, cu colivia ei cu tot. ªi primind-o Fãt-Frumos, îºi luã ziua bunã ºi plecã. Ajungând în pãdure unde lãsase pe Zâna Crãiasã, iapa ºi pe credinciosul lui, pornirã împreunã cãtre împãrãþia tatãlui sãu.
Împãratul cel ce primise iapa porunci sã iasã toatã oastea lui ºi mai-marii împãrãþiei sale la câmp, unde voia sã li se arate cãlare pe iapa cea atât de vestitã.
Când îl vãzurã ostaºii, toþi cu toþii strigarã:
- Sã trãieºti, împãrate, cã ai dobândit un astfel de odor! Sã-þi trãiascã ºi iapa, care te face sã te arãþi aºa de mãreþ! ªi în adevãr, venea, nene, iapa cu împãratul pe dânsa, de nu-i da picioarele de pãmânt, ci parc-ar fi zburat.
Se luarã la întrecere. Darã nici pomenealã nu era ca sã se apropie cineva de aceastã iapã, cãci pe toþi îi lãsã în urmã.
Când fu la o depãrtare bunã, o datã stãtu iapa, trânti pe împãrat, se dete de trei ori peste cap ºi se fãcu iarãºi lup, ºi o rupse d-a fuga, ºi fugi, ºi fugi, pânã ajunse pe Fãt-Frumos.
Când furã a se despãrþi, lupul zise lui Fãt-Frumos:
- Iatã, de astã datã þi s-au împlinit toate poftele. Pãzeºte-te în viaþa ta a nu mai pofti lucruri peste puterea ta, cãci nu vei pãþi bine.
Apoi se despãrþirã, ducându-se fiecare într-ale sale.
Ajungând la împãrãþia tatãlui sãu ºi auzind cã vine fiul sãu cel mic, îi ieºi înainte cu mare, cu mic, ca sã-l primeascã, dupã cum i se cuvenea.
Mare fu bucuria obºteascã când îl vãzurã cu soþioarã cum nu se mai gãsea pe faþa pãmântului, ºi cu odoare cum nu s-a mai pomenit. Cum ajunse, porunci Fãt-Frumos ºi fãcu un grajd mãiestrit pentru iapã iarã colivia cu pasãrea o puse în pãlimarul despre grãdinã.
Apoi tatã-sãu puse de se fãcu pregãtirile de nuntã. ªi dupã câteva zile se cununã Fãt-Frumos cu Zâna Crãiasã, întinse masã mare pentru bun ºi pentru rãu, ºi þinurã veseliile trei zile ºi trei nopþi încheiate.
Dupã care trãirã în fericire, fiindcã Fãt-Frumos nu mai avea ce pofti. ªi or fi trãind ºi astãzi, de n-or fi murit.
Iar eu încãlecai p-o ºea etc.

#7 Maya

Petre Ispirescu
_______________________________________________________________________

Prâslea cel voinic ºi merele de aur

A fost odatã ca niciodatã etc.
Era odatã un împãrat puternic ºi mare ºi avea pe lângã palaturile sale o grãdinã frumoasã, bogatã de flori ºi meºteºugitã nevoie mare! Aºa grãdinã nu se mai vãzuse pânã atunci, p-acolo. În fundul grãdinii avea ºi un mãr care fãcea mere de aur ºi, de când îl avea el, nu putuse sã mãnânce din pom mere coapte, cãci, dupã ce le vedea înflorind, crescând ºi pârguindu-se, venea oarecine noaptea ºi le fura, tocmai când erau sã se coacã. Toþi paznicii din toatã împãrãþia ºi cei mai aleºi ostaºi, pe care îi pusese împãratul ca sã pândeascã, n-au putut sã prinzã pe hoþi. În cele de pe urmã, veni fiul cel mai mare al împãratului ºi-i zise:
- Tatã, am crescut în palaturile tale, m-am plimbat prin astã grãdinã de atâtea ori ºi am vãzut roade foarte frumoase în pomul din fundul grãdinii, dar n-am putut gusta niciodatã din ele acum a dat în copt, dã-mi voie ca nopþile astea sã pãzesc însumi, ºi mã prinz cã voi pune mâna pe acel tâlhar care ne jefuieºte.
- Dragul meu, zise tatã-sãu, atâþia oameni voinici au pãzit ºi n-au fãcut nici o ispravã. Doresc prea mult sã vãz la masa mea mãcar un mãr din acest pom care m-a þinut atâta sumã de bani ºi de aceea, iatã, mã înduplec ºi te las ca sã pândeºti, mãcar cã nu-mi vine a crede cã o sã izbuteºti.
Atunci fiul împãratului se puse la pândã o sãptãmânã întreagã: noaptea pândea ºi ziua se odihnea iarã când fu într-o dimineaþã, se întoarse trist la tatã-sãu ºi-i spuse cum priveghease pânã la miezul nopþii, cum pe urmã îl apucase o pirotealã de nu se mai putea þinea pe picioare, cum, mai târziu, somnul îl copleºi ºi cãzu ca un mort, fãrã sã se poatã deºtepta decât tocmai când soarele era rãdicat de douã suliþe, ºi atuncea vãzu cã merele lipsesc.
Nepovestitã fu mâhnirea tatãlui sãu, când auzi spuindu-i-se astã întâmplare.
De silã, de milã, fu nevoit a mai aºtepta încã un an, ca sã facã ºi voia fiului sãu celui mijlociu, care cerea cu stãruinþã de la tatã-sãu ca sã-l lase ºi pe dânsul sã pândeascã, ºi se lega cã el va prinde pe hoþii care îi fãceau atâta întristare.
Timpul veni, merele începurã a se pârgui atunci fiul sãu cel mijlociu pãzi ºi el darã pãþi ca ºi frate-sãu cel mare.
Tatã-sãu, deznãdãjduit, pusese în gând sã-l taie dar fiul sãu cel mai mic, Prâslea, veni cu rugãciune cãtre tatã-sãu, ºi-i zise:
- Tatã, atâþia ani l-ai þinut, ai suferit atâtea necazuri dupã urma acestui pom, mai lasã-l, rogu-te, ºi anul acesta, sã-mi încerc ºi eu norocul.
- Fugi d-aci, nesocotitule, zise împãratul. Fraþii tãi cei mai mari, atâþi ºi atâþi oameni voinici ºi deprinºi cu nevoile n-au putut face nimic, ºi tocmai tu, un mucos ca tine, o sã izbuteascã? N-auzi tu ce prãpãstii spun fraþii tãi? Aici trebuie sã fie ceva vrãji.
- Eu nu mã încumet, zise Prâslea, a prinde pe hoþi, ci zic cã o încercare de voi face ºi eu, nu poate sã-þi aducã nici un rãu.
Împãratul se înduplecã ºi mai lãsã pomul netãiat încã un an.
Sosi primãvara: pomul înflori mai frumos ºi legã mai mult decât altãdatã. Împãratul se veseli de frumuseþea florilor ºi de mulþimea roadelor sale, darã când se gândea cã nici în anul acesta n-o sã aibã parte de merele lui cele aurite, se cãia cã l-a lãsat netãiat. Prâslea se ducea adesea prin grãdinã, da ocol mãrului ºi tot plãnuia. În sfârºit, merele începurã a se pârgui. Atunci fiul cel mai mic al împãratului zise:
- Tatã, iatã a sosit timpul mã duc sã pândesc ºi eu.
- Du-te, zise împãratul darã negreºit cã ºi tu ai sã te întorci ruºinat ca fraþii tãi cei mai mari.
- Pentru mine n-are sã fie aºa mare ruºine, zise el fiindcã eu nu numai cã sunt mai mic, dar nici nu mã leg ca sã prânz pe tâlhari, ci numai o cercare sã fac.
Cum veni seara, se duse, îºi luã cãrþi de citit, douã þepuºe, arcul ºi tolba cu sãgeþile. κi alese un loc de pândã într-un colþ pe lângã pom, bãtu þepuºele în pãmânt ºi se puse între ele, aºa cum sã-i vinã unul dinainte ºi altul la spate ca, dacã îi va veni somn ºi ar moþãi, sã se loveascã cu barba în cel de dinaintea lui ºi dacã ar da capul pe spate, sã se loveascã cu ceafa în cel de dinapoi.
Astfel pândi pânã când, într-una din nopþi, cam dupã miezul nopþii, simþi cã-l atinge încetiºor boarea zorilor care îl îmbãta cu mirosul sãu cel plãcut, o pirotealã moleºitoare se alegã de ochii lui darã loviturile ce suferi vrând sã moþãiascã îl deºteptarã, ºi rãmase priveghind pânã când, pe la revãrsat de zori, un uºor fâºâit se auzi prin grãdinã. Atunci, cu ochii þintã la pom, luã arcul ºi sta gata fâºâitul se auzi mai tare ºi un oarecine se apropie de pom ºi se apucã de ramurile lui atunci el dete o sãgeatã, dete douã ºi, când dete cu a treia, un geamãt ieºi de lângã pom ºi apoi o tãcere de moarte se fãcu iarã el, cum se luminã puþin, culese câteva mere din pom, le puse pe o tipsie de aur ºi le duse la tatãl sãu.
Niciodatã n-a simþit împãratul mai mare bucurie decât când a vãzut la masa sa merele de aur din care nu gustase niciodatã.
- Acum, zise Prâslea, sã cãutãm ºi pe hoþ.
Darã împãratul, mulþumit cã pipãise merele cele aurite, nu mai voia sã ºtie de hoþi. Fiul sãu însã nu se lãsa cu una cu douã, ci, arãtând împãratului dâra de sânge ce lãsase pe pãmânt rana ce fãcuse hoþului, îi spuse cã se duce sã-l caute ºi sã-l aducã împãratului chiar din gaurã de ºarpe. ªi chiar de a doua zi vorbi cu fraþii lui ca sã meargã împreunã pe urma hoþului ºi sã-l prinzã.
Fraþii sãi prinseserã pizmã pe el pentru cã fusese mai vrednic decât dânºii ºi cãutau prilej ca sã-l piarzã de aceea ºi voirã bucuros sã meargã. Ei se pregãtirã ºi pornirã.
Se luarã, deci, dupã dâra sângelui ºi merse, merse, pânã ce ieºirã la pustietate, de acolo mai merse oleacã pânã ce dete de o prãpastie, unde se ºi pierdu dâra. Ocolirã împregiurul prãpastiei ºi vãzurã cã dâra de sânge nu mai înainta. Atunci pricepurã ei cã în prãpastia aceea trebuie sã locuiascã furul merelor.
Darã cum sã se lase înãuntru? Poruncirã numaidecât vârteje ºi funii groase, ºi îndatã se ºi gãtirã. Le aºezarã, ºi se lãsã fratele cel mare.
- Darã, zise el, când voi scutura frânghia, sã mã scoateþi afarã.
Aºa ºi fãcurã. Dupã fratele cel mare se coborî cel mijlociu ºi fãcu ºi el ca cel dintâi, atâta numai cã se lãsã ceva mai în jos.
- Acum e rândul meu sã mã las în prãpastie, zise Prâslea, vãzând cã fraþii cei mari se codesc când voi miºca frânghia, voi mai mult sã mã lãsaþi în jos ºi dupã ce veþi vedea cã frânghia nu se mai duce la vale, sã puneþi paznici sã pãzeascã ºi, când va vedea cã frânghia se miºcã de loveºte marginile groapei, sã o trageþi afarã.
Se lãsã ºi cel mai mic din fraþi ºi, de ce miºca frânghia, d-aia îl lãsa mai jos, ºi-l lãsarã, ºi-l lãsarã, pânã ce vãzurã cã frânghia nu mai sta întinsã, cum este când are ceva atârnat de capãtul ei.
Atunci fraþii þinurã sfat ºi ziserã:
- Sã aºteptãm pânã ce vom vedea dacã face vreo izbândã, ºi atunci, ori bine ori rãu de va face, sã-l pierdem, ca sã ne curãþim de unul ca dânsul care ne face de ruºine.
Prâslea ajunse pe tãrâmul cellalt, se uitã cu sfialã în toate pãrþile, ºi cu mare mirare vãzu toate lucrurile schimbate pãmântul, florile, copacii, lighioni altfel fãptuite erau p-acolo. Deocamdatã îi cam fu fricã, darã, îmbãrbãrtându-se, apucã pe un drum ºi merse pânã dete de niºte palaturi cu totul ºi cu totul de aramã.
Nevãzând nici pui de om pe care sã-l întrebe câte ceva, intrã în palat, ca sã vazã cine locuia acolo. În pragul uºii îl întâmpinã o fatã frumuºicã, care zise:
- Mulþumesc lui Dumnezeu cã ajunsei sã mai vãz om de pe tãrâmul nostru. Cum ai ajuns aice, frate, îl întrebã ea: aici este moºia a trei fraþi zmei, care ne-au rãpit de la pãrinþii noºtri, ºi suntem trei surori ºi fete de împãrat de pe tãrâmul de unde eºti tu.
Atunci el povesti în scurt toatã istoria cu merele, cum a rãnit pe hoþ ºi cum a venit dupã dâra sângelui pânã la groapa pe unde s-a lãsat în jos la ea, ºi o întrebã ce fel de oameni sunt zmeii aceia ºi dacã sunt voinici.
Ea îi spuse apoi cã fiecare din zmei ºi-a ales câte una din ele ºi le tot sileºte sã-i ia de bãrbaþi, iarã ele se tot împotrivesc cu fel de fel de vorbe, cerându-le câte în lunã ºi în soare, ºi ei se fac luntre ºi punte de le împlinesc toate voile.
- Ei sunt în adevãr voinici, adãogã ea, însã cu vrerea lui Dumnezeu poate îi vei birui. Darã pânã una alta ascunde-te, vai de mine! undeva, sã nu dea zmeul peste tine în casa lui, cã e nãbãdãios ºi se face leu-paraleu. Acum e timpul când are sã vinã la prânz, ºi are obicei de aruncã buzduganul cale de un conac ºi loveºte în uºã, în masã ºi se pune în cui.
N-apucã sã isprãveascã vorba, ºi se auzi ceva cã ºuierã, cã loveºte în uºã, în masã, ºi buzduganul se arãtã ºi se aºezã în cui. Darã Prâslea luã buzduganul, îl azvârli înapoi mai departe decât îl azvârlise zmeul ºi, când era prin dreptul lui, îl atinse pe umere.
Zmeul, speriat, stãtu în loc, se uitã dupã buzdugan, se duse de-l luã ºi se întoarse acasã. Când era la poartã, începu sã strige:
- Hâm! Hâm! aici miroase a carne de om de pe tãrâmul cellalt ºi, vãzând pe fiul de împãrat ce-i ieºise înainte, îi zise: Ce vânt te-a adus pe aici, omule, ca sã-þi rãmâie oasele pe alt tãrâm?
- Am venit ca sã prinz pe furii merelor de aur ale tatãlui meu.
- Noi suntem, îi zise zmeul cum vrei sã ne bãtem? În buzdugane sã ne lovim, în sãbii sã ne tãiem, ori în luptã sã ne luptãm?
- Ba în luptã cã e mai dreaptã, rãspunse Prâslea.
Atunci se apucarã la trântã, ºi se luptarã ºi se luptarã, pânã când zmeul bãgã pe Prâslea în pãmânt pânã la glezne iar Prâslea se opinti odatã, aduse pe zmeu ºi, trântindu-l, îl bagã în pãmânt pânã în genunchi ºi-i tãie capul.
Fata, cu ochii plini de lacrimi, îi mulþumi cã a scãpat-o de zmeu, ºi-l rugã sã-i fie milã ºi de surorile ei.
Dupã ce se odihni vreo douã zile, porni, dupã povaþa fetei, la sorã-sa cea mijlocie care avea palaturile de argint.
Acolo, ca ºi la cea mare, fu primit cu bucurie fata îl rugã sã se ascunzã iar el nu voi ci, când veni buzduganul sã se aºeze în cui, pe care îl aruncase zmeul ei cale de douã conace, el îl aruncã mult mai îndãrãt, izbind ºi pe zmeu în cap iarã zmeul veni turburat, se luptã cu Prâslea ca ºi frate-sãu cel mare, ºi rãmase ºi el mort.
Fata, dupã ce îi mulþumi, îl povãþui cum sã facã ca sã scape din robie ºi pe sora lor cea micã.
- Deºi e mai puternic, zise fata, decât fraþii lui pe care i-ai omorât, dar cu ajutorul lui Dumnezeu ºi mai ales cã e ºi cam bolnav din lovitura ce i-ai dat cu sãgeata când a vrut sã fure merele, nãdãjduiesc cã-i vei veni de hac.
O sãptãmânã întreagã se desfãtarã împreunã cu amândouã fetele, ºi Prâslea, odihnindu-se de ostenelile ce încercase, porni ºi cãtre zmeul de al treilea.
Vãzând palaturile de aur în care locuia zmeul cel mic, rãmase cam pe gânduri, darã, luându-ºi inima în dinþi, intrã înãuntru. Cum îl vãzu fata, îl rugã ca pe Dumnezeu sã o scape de zmeu, care, zicea ea, e otãrât ca, îndatã ce se va face sãnãtos bine, sã o sileascã oricum sã se însoþeascã cu dânsul.
Abia isprãvise vorba ºi buzduganul, izbind în uºã ºi în masã, se puse în cui. Prâslea întrebã ce putere are zmeul ºi îi spuse cã aruncã buzduganul cale de trei conace atunci el îl aruncã ºi mai departe, lovindu-l în piept.
Zmeul, turburat de mânie, se întoarse numaidecât acasã.
- Cine este acela care-a cutezat sã calce hotarele mele ºi sã intre în casa mea?
- Eu sunt, zise Prâslea.
- Dacã eºti tu, îi rãspunse zmeul, am sã te pedepsesc amar pentru nesocotinþa ta. Cum ai vrut, venit-ai darã nu te vei mai duce cum vei voi.
- Cu ajutorul lui Dumnezeu, îi rãspunse Prâslea, am eu ac ºi de cojocul tãu.
Atunci se învoirã sã se ia la luptã dreaptã,
ºi se luptarã,
ºi se luptarã,
zi de varã
pânã seara
iarã când fu pe la nãmiez, se fãcurã amândoi douã focuri ºi aºa se bãteau un corb însã le tot da ocol, croncãnind. Vãzându-l zmeul îi zise:
- Corbule, corbule! ia seu în unghiile tale ºi pune peste mine, cã-þi voi da stârvul ãsta þie.
- Corbule, corbule! îi zise ºi Prâslea, dacã vei pune peste mine seu, eu îþi voi da trei stârvuri.
- Unde dã Dumnezeu sã cazã o asemenea tiflã peste mine! Mi-aº sãtura sãlaºul întreg.
- Adevãr grãieºte gura mea, îi rãspunse Prâslea.
Corbul, fãrã a mai întârzia, aduse în unghiile sale seu, puse peste viteazul Prâslea, ºi prinse mai multã putere.
Cãtre searã zise zmeul cãtre fata de împãrat, care privea la dânºii cum se luptau, dupã ce se fãcuserã iarã oameni:
- Frumu=ica mea, dã-mi niþicã apã sã mã rãcoresc, ºi-þi fãgãduiesc sã ne cununãm chiar mâine.
- Frumuºica mea, îi zise Prâslea, dã-mi mie apã, ºi-þi fãgãduiesc sã te duc pe tãrâmul nostru ºi acolo sã ne cununãm.
- Sã-þi auzã Dumnezeu vorba, voinice, ºi sã-þi împlineascã gândul! îi rãspunse ea.
Fata de împãrat dete apã lui Prâslea de bãu ºi prinse mai multã putere atunci strânse pe zmeu în braþe, îl ridicã în sus ºi, când îl lãsã jos, îl bãgã pânã în genunchi în pãmânt se opinti ºi zmeul, ridicã ºi el în sus pe Prâslea ºi, lãsându-l jos, îl bãgã pânã în brâu puindu-ºi toate puterile, Prâslea mai strânse o datã pe zmeu de-i pârâi oasele ºi, aducându-l, îl trânti aºa de grozav, de îl bãgã pânã în gât în pãmânt ºi-i tãie capul iarã fetele, de bucurie, se adunarã împrejurul lui, îl luau în braþe, îl sãrutau ºi îi ziserã:
- De azi înainte frate sã ne fii.
Îi spuserã apoi cã fiecare din palaturile zmeilor are câte un bici, cu care loveºte în cele patru colþuri ale lor ºi se fac niºte mere. Aºa fãcurã, ºi fiecare din fete avurã câte un mãr. Se pregãtirã, deci, sã se întoarcã pe tãrâmul nostru.
Ajungând la groapã, clãtinã frânghia de se lovi de toate marginile gropii. Paznicii de sus pricepurã cã trebuie sã tragã frânghia. Se puserã la vârtejuri ºi scoaserã pe fata cea mare cu mãrul ei de aramã.
Ea, cum ajunse sus, arãtã un rãvãºel ce-i dase Prâslea, în care scria cã are sã ia de bãrbat pe frate-sãu cel mai mare. Bucuria fetei fu nespusã când se vãzu iarã pe lumea unde se nãscuse.
Lãsarã din nou frânghia ºi scoase ºi pe fata cea mijlocie, cu mãrul ei cel de argint ºi cu o altã scrisoare, în care o hotãra Prâslea de soþie fratelui celui mijlociu.
Mai lãsarã frânghia ºi scoase ºi pe fata cea micã: aceasta era logodnica lui Prâslea însã mãrul ei cel de aur nu-l dete, ci îl þinu la sine.
El simþise de mai-nainte cã fraþii sãi îi poartã sâmbetele ºi, când se mai lãsã frânghia ca sã-l ridice ºi pe el, dânsul legã o piatrã ºi puse cãciula dasupra ei, ca sã-i cerce iarã fraþi dacã vãzurã cãciula, socotind cã este fratele lor cel mic, slãbirã vârtejile ºi dete drumul frânghiei, care se lãsã în jos cu mare iuþealã, ceea ce fãcu pe fraþi sã creazã cã Prâslea s-a prãpãdit.
Luarã, deci, fetele, le duserã la împãratul, îi spuserã cu prefãcutã mâhnire cã fratele lor s-a prãpãdit, ºi se cununarã cu fetele, dupã cum rânduise Prâslea. Iarã cea mai micã nu voia cu nici un chip sã se mãrite, nici sã ia pe altul.
Prâslea, care ºedea doparte, vãzu piatra care cãzuse cu zgomot, mulþumi lui Dumnezeu cã i-a scãpat zilele ºi se gândea ce sã facã ca sã iasã afarã. Pre când se gândea ºi se plângea dânsul, auzi un þipãt ºi o vãietare care îi umplu inima de jale se uitã împregiur ºi vãzu un balaur care se încolãcise pe un copaci ºi se urca ca sã mãnânce niºte pui de zgripsor. Scoase paloºul Prâslea, se repezi la balaur ºi numaidecât îl fãcu în bucãþele.
Puii, cum vãzurã, îi mulþumirã ºi-i ziserã:
- Vino încoa, omule viteaz, sã te ascundem aici, cã, de te va vedea mama noastrã, te înghite de bucurie.
Traserã o panã de la unul din pui ºi-l ascunserã în ea.
Când veni zgripsoroaica ºi vãzu grãmada aia mare de bucãþele de balaur, întrebã pe pui, cine le-a fãcut ãst bine?
- Mamã, ziserã ei, este un om de pe tãrâmul celãlalt ºi a apucat încoa spre rãsãrit.
- Mã duc, le zise ea, sã-i mulþumesc. Ea porni ca vântul înspre partea încotro îi spusese puii cã a apucat omul. Dupã câteva minute, se întoarse:
- Spuneþi-mi drept, le zise, încotro s-a dus.
- Spre apus, mamã.
ªi într-o bucatã de vreme, ca de când începui sã vã povestesc, strãbãtu cele patru pãrþi ale tãrâmului de jos ºi se întoarse cu deºert. Ea ceru ca numaidecât sã-i spuie. În cele mai de pe urmã, îi ziserã puii:
- Dacã þi l-om arãta, mamã, ne fãgãduieºti cã nu-i vei face nimic?
- Vã fãgãduiesc, dragii mei.
Atunci ei îl scoaserã din panã ºi îl arãtarã iarã ea, de bucurie, îl strânse în braþe ºi cât p-aci era sã-l înghitã, dacã nu l-ar fi acoperit puii.
- Ce bine vei sã-þi fac ºi eu, pentru cã mi-ai scãpat puii de moarte?
- Sã mã scoþi pe tãrâmul celãlalt, rãspunse Prâslea.
- Greu lucru mi-ai cerut, îi zise zgripsoroaica darã pentru cã þie îþi sunt datoare mântuirea puilor mei, mã învoiesc la asta. Pregãteºte 100 oca de carne fãcutã bucãþele de câte o oca una, ºi 100 de pâini.
Fãcu ce fãcu Prâslea, gãti pâinile ºi carnea ºi le aduse la gura gropii. Zgripsoroaica zise:
- Pune-te dasupra mea cu merinde cu tot ºi, de câte ori oi întoarce capul, sã-mi dai câte o pâine ºi câte o bucatã de carne.
Se aºezarã ºi pornirã, dându-i, de câte ori cerea pâine ºi carne. Când era aproape, aproape sã iasã dasupra, pasãrea uriaºã mai întoarse capul sã-i mai dea de mâncare darã carnea se sfârºise. Atunci Prâslea, fãrã sã-ºi piardã cumpãtul, trase paloºul ºi-ºi tãie o bucatã de carne moale din coapsa piciorului de sus ºi o dete zgripsoroaicei.
Dupã ce ajunserã dasupra ºi vãzu cã Prâslea nu putea sã umble, îi zise zgripsoroaica:
- Dacã nu era binele ce mi-ai fãcut ºi rugãciunea puilor mei, mai cã te mâncam. Eu am simþit cã carnea care mi-ai dat în urmã era mai dulce decât cea de mai înainte, ºi n-am înghiþit-o rãu ai fãcut de mi-ai dat-o.
Apoi o dete afarã dintr-însa, i-o puse la loc, o unse cu scuipat de al sãu, ºi se lipi. Atunci se îmbrãþiºarã, îºi mulþumirã unul alteia, ºi se despãrþirã ea se duse în prãpastia de unde ieºiserã ºi Prâslea plecã cãtre împãrãþia tatãlui sãu.
Plecând cãtre oraºul în care locuiau pãrinþii ºi fraþii lui, îmbrãcat fiind în haine proaste þãrãneºti, întâlni niºte drumeþi ºi aflã de la dânºii cã fraþii lui au luat de soþii pe fetele care le-a trimis el, dupã cum le hotãrâse însuºi, cã pãrinþii lui erau foarte mâhniþi de pieirea fiului lor celui mai mic, cã fata cea micã e îmbrãcatã în negru ºi-l jeleºte ºi cã nu voieºte a se mãrita nici în ruptul capului, mãcar cã au peþit-o mai mulþi fii de împãrat cã acum, în cele din urmã, fraþii lui i-au adus un ginere preafrumos ºi cã o silesc cu toþii sã-l ia ºi cã nu se ºtie de va putea scãpa.
Prâslea, auzind de toate acestea, nu puþin s-a întristat în sufletul lui ºi, cu inima înfrântã, a intrat în oraº. Mai cercetând în sus ºi în jos, aflã cã fata a zis împãratului cã, dacã voieºte sã o mãrite cu tânãrul care i-l aduserã, sã porunceascã a-i face ºi a-i aduce la odoare o furcã cu caierul ºi fusul cu totul de aur ºi sã toarcã singurã, fiindcã aºa îi fãcuse ºi zmeul ºi asta îi plãcea mult. Mai aflã cã împãratul chemase pe starostea de argintari ºi-i poruncise zicându-i: "Iatã, de azi în trei sãptãmâni sã-mi dai gata furca care o cere fata mea cea micã cã de unde nu, unde-þi stau picioarele, îþi va sta ºi capul" ºi bietul argintar se întoarse acasã trist ºi plângând.
Atunci Prâslea se duse de se bãgã ucenic la argintar.
Prâslea tot vãzând pe stãpânu-sãu vãitându-se fiindcã nu izbutise a face furca dupã poruncealã, îi zise:
- Stãpâne, te vãd trist cã nu poþi sã faci furca ce þi-a poruncit împãratul, iatã mai sunt trei zile pânã sã se împlineascã sorocul ce þi-a dat lasã-mã pe mine sã o fac.
Argintarul îl goni, zicându-i:
- Atâþi meºteri mari n-au putut sã o facã, ºi tocmai un trenþeros ca tine sã o facã?
- Dacã nu-þi voi da furca de azi în trei zile, rãspunse Prâslea, sã-mi faci ce vei voi.
Atunci se învoirã a-i da o odaie sã lucreze numai Prâslea singur, ºi pe fiecare noapte sã-i dea câte o trãistuþã de alune ºi câte un pahar de vin bun.
Argintarul îi ducea grija, fiindcã, ascultând pe la uºe, n-auzea alt decât cum spãrgea la alune pe nicovalã! Iarã când fu a treia zi, el ieºi dis-de-dimineaþã din odaie cu furca pe tavã, pe care o scosese din mãrul zmeului, ce era la dânsul, ºi o dete argintarului ca sã o ducã fetei împãratului.
Argintarul nu mai putea de bucurie, ºi-i fãcu un rând de haine iar pe la nãmiez, când venise slujitorii împãratului ca sã-l cheme la palat, el se duse ºi îi dete furca care torcea singurã.
Dupã ce împãratul se minunã de frumuseþea ei, dete argin- tarului doi saci de bani.
Fata, cum vãzu furca, îi trecu un fier ars prin inimã ea cunoscu furca ºi pricepu cã Prâslea cel viteaz trebuie sã fi ieºit dasupra pãmântului. Atunci zise împãratului:
- Tatã, cine a fãcut furca poate sã-mi facã încã un lucru pe care mi l-a adus la odoare zmeul.
Iarã împãratul chemã îndatã pe argintar ºi-i porunci sã-i facã o cloºcã cu pui cu totul ºi cu totul de aur, ºi-i dete soroc de trei sãptãmâni, ºi, dacã nu i-o face-o, unde îi stã picioarele îi va sta ºi capul.
Argintarul, ca ºi de-lalt rând, se întoarse acasã trist despreþui ca ºi întâia oarã pe Prâslea, care îl întrebase ºi de astã datã iarã dacã se înþeleserã la cuvinte, se învoirã ºi lucrul se ºi sãvârºi cu bine.
Când vãzu argintarul cloºca cloncãnind ºi puii piuind, cu totul ºi cu totul de aur ºi ciugulind mei tot de aur, înþelese cã trebuie sã fie lucru mãiestru.
Argintarul luã cloºca, o duse la împãratul, iarã împãratul, dupã ce se minunã îndestul de frumuseþea ºi gingãºia lor, o duse fetei ºi-i zise:
- Iatã, þi s-au împlinit toate voile acum, fata mea, sã te gãteºti de nuntã.
- Tatã, îi mai zise fata, cine a fãcut aste douã lucruri trebuie sã aibã ºi mãrul de aur al zmeului porunce=te, rogu-te, argin- tarului sã aducã pe meºterul care le-a fãcut.
Primind porunca asta argintarul, se înfãþiºã împãratului, rugându-se sã-l ierte ºi zicându-i:
- Cum o sã aduc înaintea mãriei tale pe meºter, fiindcã este un om prost ºi trenþeros ºi nu este vrednic sã vazã luminata faþã a mãriei tale.
Împãratul porunci sã-l aducã oricum ar fi.
Atunci argintarul, dupã ce puse de spãlã pe Prâslea ºi-l curãþi, îl îmbrãcã în niºte haine noi ºi-l duse la împãratul, iarã împãratul îl înfãþiºã fetei.
Cum îl vãzu fata, îl ºi cunoscu. Ea nu putu sã-ºi þie lacrãmile care o podidiserã, de bucurie mare ce avu, ºi zise împãratului:
- Tatã, acesta este viteazul care ne-a scãpat din mâna zmeilor.
ªi, dând în genuche, îi sãruta mâinile ºi pe faþã ºi pe dos.
Luându-i seama bine împãratul îl cunoscu ºi dânsul, mãcar cã foarte mult se schimbase. Îl îmbrãþiºã ºi-l sãrutã de sute de ori. Dar el tãgãduia.
În cele mai din urmã, inima lui înduioºatã de rugãciunile tatãlui sãu, ale mamei sale ºi ale fetei care rãmãsese în genuche rugându-l, mãrturisi cã în adevãr el este fiul lor cel mai mic.
Prâslea le povesti apoi toatã istoria sa, le spuse ºi cum a ieºit dasupra pãmântului ºi le arãtã ºi mãrul de aur al zmeului.
Atunci împãratul, supãrat, chemã pe feciorii lui cei mai mari dar ei, cum vãzurã pe Prâslea, o sfeclirã. Iarã împãratul întrebã pe Prâslea cum sã-i pedepseascã. Viteazul nostru zise:
- Tatã, eu îi iert ºi pedeapsa sã o ia de la Dumnezeu. Noi vom ieºi la scara palatului ºi vom arunca fiecare câte o sãgeatã în sus ºi Dumnezeu, dacã vom fi cineva greºiþi, ne va pedepsi.
Aºa fãcurã. Ieºirã câte trei fraþii în curte, dinaintea palatului, aruncarã sãgeþile în sus ºi, când cãzurã, ale fraþilor celor mai mari le cãzurã drept în creºtetul capului ºi-i omorârã, dar a celui mai mic îi cãzu dinainte.
Iarã dacã îngroparã pe fraþii cei mai mari, fãcurã nuntã mare ºi Prâslea luã pe fata cea micã. Toatã împãrãþia s-a bucurat cã le-a adus Dumnezeu sãnãtos pe fiul cel mai mic al împãratului ºi se mândrea, fãlindu-se, de vitejiile ce fãcuse el iarã dupã moartea tãtâne-sãu se sui el în scaunul împãrãþiei, ºi împãrãþi în pace de atunci ºi pânã în ziua de astãzi, de or fi trãind.
Trecui ºi eu pe acolo ºi stãtui de mã veselii la nuntã, de unde luai
O bucatã de batoc
ª-un picior de iepure ºchiop,
ºi încãlecãi p-o ºa, ºi v-o spusei dumneavoastrã aºa.


Video: Repetiții pentru cântat alături de Culita Sterp și formația 100 % live. Vezi ce a ieșit (Ianuarie 2022).